Se afișează postările cu eticheta smerenia. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta smerenia. Afișați toate postările

vineri, 19 februarie 2010

Viata lui Dumnezeu in sufletul omului



O carte noua la Perla Suferintei.

George Whitefield: Nu am înţeles niciodată ce este creştinismul adevărat, până când nu am digerat tratatul lui Scougal.

Martyn Lloyd-Jones: Ce este creştinismul? Ei bine, haideţi să folosim faimosul titlu al vechii cărţi scrisă de Henry Scougal: Viaţa lui Dumnezeu în sufletul omului. Încă o dată, vă recomand să vă apropiaţi de istorie. Ceea ce a declanşat Marea Trezire Evanghelică din secolul XVIII, sursa ei primară, a fost citirea cărţii lui Henry Scougal de către George Whitefield şi de John şi Charles Wesley

"Valoarea şi excelenţa unui suflet se măsoară după obiectul dragostei lui. Cel ce iubeşte lucruri rele şi murdare, devine, prin urmare, rău şi murdar; însă o afecţiune nobilă şi la locul ei creşte şi îmbunătăţeşte duhul spre o asemănare cu desăvârşirile pe care le iubeşte. Chipurile acestora se arată adesea în minte şi, printr-o energie şi forţă tainică se furişează tocmai până în structura sufletului şi îl modelează după asemănarea lor.

Calea adevărată de a ne îmbunătăţi şi înnobila sufletele este de a ne aţinti dragostea spre desăvârşirile divine, astfel încât să le avem mereu înaintea noastră şi să obţinem o întipărire a acestora în noi şi, „privind cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, să fim schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Cel care, cu o ambiţie sfântă şi bogată, şi-a ridicat ochii spre acea frumuseţe şi bunătate necreată şi şi-a aţintit afecţiunile la aceasta, are un altfel de spirit, un spirit de un caracter excelent şi mai eroic (gigant) decât restul lumii şi nu poate decât să respingă mereu toate lucrurile rele şi nevrednice. El nu va avea gânduri josnice şi murdare, care ar putea să-i compromită pretenţiile înalte şi nobile.

Este pur şi simplu imposibil ca Dumnezeu să nu iubească un suflet care este total dedicat Lui şi care nu doreşte nimic mai mult decât să-L slujească şi să-I fie pe plac. El nu poate respinge chipul Său, şi nici inima în care acesta este întipărit; dragostea este singurul tribut pe care I-l poate plăti şi este jertfa pe care El nu o va privi cu dispreţ......

Omul mândru şi arogant este o problemă pentru toţi cei ce au o relaţie cu el, dar cel mai mult este o problemă pentru sine: orice lucru e suficient pentru a-l enerva, însă cu greu se găseşte vreun lucru care să fie suficient pentru a-l mulţumi şi a-l satisface. El e gata să se ciondănească cu tot ce-i iese în cale, ca şi cum el ar fi o persoană atât de importantă încât Dumnezeul cel atotputernic ar trebui să facă orice lucru în aşa fel încât să-l satisfacă pe el, şi toate creaturile din cer şi de pe pământ ar trebui să-l slujească şi să-i împlinească voia. Frunzele copacilor înalţi se scutură la fiecare adiere a vântului, şi fiecare şoaptă, fiecare cuvânt rău va tulbura şi va chinui un om mândru. Însă omul smerit are avantajul că, atunci când este batjocorit, nimeni nu poate gândi într-un mod mai josnic decât el despre sine; prin urmare, el nu este neliniştit, ci poate îndura cu uşurinţă acele reproşuri, care l ar răni pe celălalt până în suflet.....

"Un scriitor evlavios a constatat bine că cea mai profundă şi mai pură smerenie nu vine atât de mult din meditarea asupra eşecurilor şi defectelor noastre, cât dintr-o contemplare liniştită şi în tăcere a purităţii şi bunătăţii divine. Petele noastre nu se văd niciodată mai clar ca atunci când le punem în lumina infinită; şi nu ne vom vedea niciodată mai mici în ochii noştri, ca atunci când ne uităm la noi de sus. Oh, cât de mici şi neînsemnate vor părea toate acele umbre ale desăvârşirii pentru care obişnuim să ne apreciem! Acea smerenie care vine dintr-o observare a păcătoşeniei şi mizeriei noastre este mai tulburătoare şi mai dezlănţuită, însă cealaltă ne lasă împliniţi, dar şi umiliţi şi nu cere nimic altceva decât acea durere şi acel zbucium cu care sufletele noastre pot clocoti, când ele constituie gândurile noastre principale.

Sfinţenia este darul lui Dumnezeu, într adevăr, este cel mai mare dar pe care El ni-l oferă, sau pe care noi îl putem primi; şi El a promis Duhul Său cel Sfânt acelora care-L cer de la El. Prin rugăciune, noi ne putem apropia cel mai mult de Dumnezeu şi stăm deschişi la influenţele cerului. Atunci, Soarele Neprihănirii ne vizitează cu razele Sale cele mai directe, împrăştiind întunericul şi întipărind chipul Lui în sufletele noastre." mai mult

joi, 30 aprilie 2009

Importanta smereniei




Sinele poate sta in calea binecuvantarilor (si rasetelor..bucuriei..satisfactiei...implinirii..bucuriei). Sentimentul superioritatii sau complexele de inferioritate te pot contamina cu:

- a) un sentiment supraevaluat al importantei
- b) unul subevaluat.

Concentreaza-te asupra identitatii tale in Christos. Acest lucru iti permite sa ramai smerit si totusi increzator.Adevarata ta valoare este determinata de identitatea ta in Christos, nu de contul din banca sau de titlul de pe cartea de vizita. NU deveni tot mai pretentios pe masura ce avensezi, fereste te sa-ti semeti privirea.Foloseste orice ocazie ( ce greu este si pentru mine aici)...pentru a-i da Glorie lui Dumnezeu si pentru a recunoaste meritele celorlalti.

David a stiut ca fusese ales pentru a deveni rege cu mult inainte de a primi coroana. Insa a trebuit sa astepte momentul ales de Dumnezeu,alegand sa nu fortzeze lucrurile. Iar in cele din urma a devenit rege, n-a uitat niciodata ca inaltarea sa la tron a reprezentat rezultatul binecuvantarii lui Dumnezeu si nu incununarea propriilor eforturi.

Daca nu iti sunt apreciate calitatile si nu esti rasplatit pentru ele, opreste-te si aminteste-ti
PENTRU CINE FACI TOATE LUCRURILE?
Increde-te in capacitatea lui Dumnezeu, de a alege momentul oportun pentru revarsarea bunatatilor Sale din abundenta.

miercuri, 1 aprilie 2009

Trăind cum a trăit ISUS (3)



"Când mulţimea s-a îngrămădit în urma Lui, vrând să-L proclame rege peste ei, S-a strecurat, în linişte, afară dintre ei (Ioan 6:15). El a dorit să fie cunoscut numai ca „Fiul omului”.
El nu a căutat, nici n-a arătat vreun interes pentru onoarea dată de oameni. El a trăit numai înaintea feţei Tatălui Său, şi a fost pe deplin mulţumit să treacă prin viaţă nebăgat în seamă şi dispreţuit de oameni. ( Era placut Tatalui si era placut celor neprihaniti).
Pentru El a contat numai aprobarea Tatălui.
Când Isus vindeca pe cineva sau făcea vreo minune, cerea insistent ca nimeni să nu ştie despre acel miracol, pentru că minunile Lui erau fapte de îndurare faţă de anumite persoane aflate în nevoie, şi nu isprăvi publicitare. Chiar şi atunci când a înviat pe fiica lui Iair din morţi, El a dat instrucţiuni stricte aparţinătorilor fetiţei să nu spună nimănui despre acest miracol (Marcu 5:43). Numai după ce Isus a părăsit acest Pământ, apostolii I-au făcut publică biografia vieţii.
Când a luat un lighean de apă şi a spălat picioarele ucenicilor Săi, în ultima noapte dinaintea crucificării Sale, această faptă a fost reprezentativă pentru întreaga Lui viaţă. El a fost un slujitor al tuturor oamenilor. El a observat de-ndată că picioarele ucenicilor erau murdare şi tot de-ndată a luat ligheanul pentru a face ceea ce era necesar, în loc să aştepte pentru a vedea dacă altcineva ar fi făcut acest lucru. Acea acţiune a simbolizat o viaţă dedicată slujirii altora. Isus nu a aşteptat să fie rugat să facă ceva.
El a văzut nevoia şi a făcut ce trebuia.
Isus a fost tovarăş apropiat cu cei din pătura cea mai de jos a societăţii şi a trăit printre ei ca egalul lor, şi totuşi, chiar dacă El a fost fără păcat şi desăvârşit, El niciodată nu i-a făcut pe alţii să se simtă jenant din cauza imperfecţiunilor lor. El nu-şi dădea aere de superioritate când mergea din loc în loc cu ucenicii Săi. De fapt, relaţia Lui cu ucenicii era atât de degajată, încât aceştia se simţeau liberi să-L dojenească şi chiar să-I dea sfaturi (Matei 16:22, Marcu 4:38; 9:5).
Umilinţa Lui Isus o vedem şi în faptul că a căutat părtăşia cu ucenicii Săi, în rugăciune. În grădina Ghetsimani El a cerut lui Petru, Iacov şi Ioan să se roage cu El, pentru că sufletul Lui era „cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38). Isus a fost conştient de cumplita slăbiciune a trupului pe care-L primise; de aceea, El a căutat părtăşia lor în rugăciune.
Tocmai datorită faptului că noi nu suntem destul de sinceri în a recunoaşte lipsa noastră de însemnătate, manifestarea puterii lui Dumnezeu prin noi este limitată. Isus ne-a arătat calea umilinţei. Ea este calea prin care ne recunoaştem slăbiciunea trupului şi lipsa noastră de însemnătate ca fiinţe omeneşti.
Tocmai pentru că Isus S-a smerit, de aceea Dumnezeu L-a ridicat la cea mai înaltă poziţie din Univers (Filipeni 2:9). Aceia care merg cel mai departe pe calea smereniei vor sta împreună cu Isus în slavă, la dreapta şi la stânga Lui.
Pe toată durata vieţii Lui, Isus a continuat să Se coboare. Coborând din Cer, a continuat să meargă în jos, jos, jos tot timpul, până la cruce. Niciodată nu a luat-o în sens invers, căutând să meargă în sus.
Astăzi există numai două duhuri care lucrează pe Pământ. Unul, duhul lui Satan (Lucifer), îi zoreşte pe oameni să meargă în sus, fie în ierarhia lumii, fie în cea a creştinătăţii. Celălalt, Duhul lui Hristos, îi conduce pe oameni să meargă în jos, asemenea Stăpânului lor. La fel ca bobul de grâu, Isus S-a îndreptat în jos, şi toţi ucenicii Lui adevăraţi pot fi identificaţi inconfundabil prin această caracteristică.
Umilinţa lui Isus este văzută, în toată splendoarea ei, în moartea Lui. Nu a fost vreodată o judecată mai nedreaptă ca aceea prin care a trecut Isus.
Totuşi, El s-a supus în tăcere la răniri, insulte, nedreptăţi, înjosiri şi batjocuri. El nu i-a blestemat pe duşmanii Săi, nici nu i-a ameninţat cu răzbunare şi nici n-a chemat în ajutor pe îngerii Săi. El a renunţat la toate drepturile Lui de Fiu al lui Dumnezeu.
"Pumnul strâns” este un simbol specific rasei umane, semnificând, atât dorinţa acesteia de a ţine morţiş la propriile drepturi, puteri şi posesiuni, cât şi ameninţarea contraofensivei în cazul în care este atacată.Isus, însă, în loc să strângă pumnul, a deschis palmele Sale de bunăvoie pentru a fi străpunse de piroane pe cruce. Palmele Lui au fost deschise întotdeauna, dăruind, dăruind şi iarăşi dăruind. În final Şi-a dăruit propriaviaţă. Aceasta este umilinţă adevărată. Şi aceasta este adevărata “bărbăţie”, aşa cum Dumnezeu a intenţionat să fie.Ucenicul lui Isus, care vrea să manifeste natura divină,
trebuie să fie dispus să sufere nedreptatea fără să se plângă.
Biblia spune că: "Dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui ... când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător" (1 Petru 2:20-23).Umilinţa lui Isus nu I-a permis să judece pe nimeni. Singur, Dumnezeu este Judecător al tuturor oamenilor; şi orice om care judecă pe altul, ocupă, prin aceasta, locul pe care singur Dumnezeu este autorizat să-l ocupe. Ca om pe pământ, Isus a spus, "Eu nu judec pe nimeni" (Ioan 8:15). El a încredinţat toată judecata Tatălui Său, iar noi vedem şi aici frumuseţea umilinţei Lui.Isus S-a supus, de bună voie, morţii umilitoare pe care Tatăl Său a hotărât-o pentru El. Dincolo de instrumentele umane care au plănuit şi executat crucificarea Lui, El a putut desluşi mâna Tatălui şi a băut de bunăvoie paharul pe care I "L-a dat Tatăl" (Ioan 18:11).
"S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce" (Filipeni 2:8).Acesta este adevăratul Isus al Scripturilor
Spre deosebire de evangheliştii moderni, El nu a fost onorat ca o celebritate sau ca un star de cinema. Din contră, El a fost dispreţuit şi respins de oameni; şi lumea din vremea Lui s-a debarasat de El, pironindu-l pe o cruce. Lumea de astăzi nu este diferită; şi ucenicul nu este mai presus decât Domnul lui. Un creştinism care este popular şi atrage onoarea lumii este o falsificare a adevăratei credinţe. Întreaga viaţă a lui Isus, de la naştere până la moarte, a demonstrat faptul că "ceea ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu." (Luca 16:15)."Învăţaţi de la Mine”, a spus Isus, „căci Eu sunt blând şi smerit cu inima" (Matei 11:29). Umilinţa a fost principalul lucru pe care Isus l-a cerut ucenicilor Săi, să-l înveţe de la El. Tot aceasta este ceea ce trebuie să învăţăm şi noi de la El."

marți, 24 februarie 2009

Trăind cum a trăit ISUS (2)




Măreţia lui Dumnezeu este văzută de lume in minunăţiile creaţiei Sale (Psalmul 19:1). Universul este atât de vast, incât mintea omenească nu-l poate cuprinde. Galaxii de stele sunt imprăştiate prin spaţiu, având distanţe de miliarde de ani-lumină intre ele. in acelaşi timp, orice fărâmă de materie in acest Univers este compusă din atomi atât de mici, incât nu pot fi văzuţi cu ochiul liber. Aceşti atomi, la rândul lor, conţin sute de electroni care se rotesc in interiorul lor. Cât de mare e Dumnezeul nostru!

Pentru ucenicul lui Isus Cristos, insă, măreţia lui Dumnezeu, in primul rând, nu este văzută, in aceste minunăţii ale Universului, ci, mai curând, in umilinţa care L-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să se dezbrace pe Sine insuşi, să vină in trupul nostru uman şi să Se identifice cu rasa noastră decăzută.
"Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui" a spus apostolul Ioan (Ioan 1:14), iar noi putem adăuga: “ o astfel de slavă, a cărei strălucire intrece cu mult strălucirea văzută in creaţie”.
Marele Impărat al Cerului a venit şi a locuit ca unul dintre noi, intr-un trup uman ca al nostru.
El a venit, nu plin de Sine, nu având un aer de superioritate, ci cu umilinţă neprefăcută, făcându-Se una cu noi in toate privinţele.
In umilinţa Lui noi vedem gloria Domnului Isus intr-un mod mult mai clar chiar decât in minunatele miracole săvârşite de El.
Aceasta este calea smereniei pe care Duhul Sfânt doreşte să ne-o arate, inainte de toate, pentru ca noi să putem invăţa cum să umblăm pe ea in toate zilele vieţii noastre. Trebuie să-L urmăm pe Isus, in mod prioritar, in smerenia Lui.
Inainte ca Isus să trăiască pe Pământ această viaţă de om, pură şi plină de dragoste, El S-a umilit. Acesta a fost primul pas, şi acesta este primul pas şi pentru noi.
Cu multe mii de ani inainte de a veni Isus pe pământ, Dumnezeu a creat un inger numit Lucifer care era desăvârşit in inţelepciune şi frumuseţe. Lucifer a fost desemnat de Dumnezeu pentru a fi capul ordinului angelic, dar, ridicându-se cu mândrie şi fiind nemulţumit de poziţia lui, el a căutat să se inalţe pe sine (Ezechiel 28:11-17; Isaia 14:12-15), astfel, el a adus păcat in creaţia lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a lepădat indată, iar el a devenit Satan.
Mândria este, aşadar, rădăcina oricărui păcat şi rău din acest univers.
Când Adam a păcătuit a fost infestat şi el de această mândrie satanică.
Acum, fiecare copil al lui Adam este născut cu această plagă.
Pentru a elibera pe om de efectul acestui “venin” Isus S-a smerit pe Sine.
Aşa cum păcatul işi are originea in mândria lui Lucifer, tot aşa răscumpărarea noastră işi are originea in umilinţa lui Isus. Avem parte de gândirea lui Cristos in măsura in care avem parte de smerenia Lui. Iată instrumentul care măsoară, fără greşeală, creşterea spirituală.
In insuşi faptul că Isus a venit pe Pământ, din gloria Cerului, este o dovadă uimitoare a umilinţei Lui, dar ni se spune, mai departe, că, şi atunci când "a devenit om, S-a smerit" (Filipeni 2:8). El Şi-a luat locul inaintea lui Dumnezeu ca unul dintre toţi ceilalţi oameni, "făcându-se asemenea fraţilor Săi, in toate lucrurile," (Evrei 2:17). El a devenit nimic pentru ca Dumnezeu să poată fi totul. Aceasta e umilinţă adevărată.
Slava şi măreţia lumească a unei persoane se măsoară in statutul social, averea, realizările, situaţia familială şi altele acest fel, insă cât de diferită este slava lui Dumnezeu văzută in Isus Cristos!
Isus a fost singura persoană născută vreodată care a avut prilejul de a-şi alege familia in care să se nască.
Niciunul dintre noi nu am avut această posibilitate. Ce familie a ales Isus? Familia unui dulgher necunoscut dintr-un loc numit Nazaret, despre care orăşenii spuneau: "Poate ieşi ceva bun din Nazaret?" (Ioan 1:46). Iosif şi Maria au fost atât de săraci, incât nu şi-au putut permite nici măcar să ofere lui Dumnezeu un miel ca jertfă (vedeţi Luca 2:22-24 şi Levitic 12:8).
Mai mult, Isus a fost singura persoană născută vreodată care a putut alege exact locul unde să se nască. Având posibilitatea de a-Şi determina locul naşterii, ce loc a ales? O iesle a vitelor, intr-un staul umil!
Atenţie la ceva mai mult decât atât, şi anume, la linia genealogică pe care Isus a ales-o pentru Sine. In arborele genealogic al lui Isus sunt menţionate, in Matei 1:3-6, patru femei. Prima, Tamar, avuse un fiu prin comiterea de adulter cu socrul ei, Iuda. Cea de-a doua, Rahav, a fost o prostituată notorie in Ierihon. Cea de-a treia, Rut, a fost o descendentă a lui Moab, care s-a născut ca rezultat al adulterului comis de Lot, cu propria lui fiică. Cea de-a patra a fost soţia lui Urie, Batşeba, cu care a comis adulter David. De ce a ales Isus să se tragă dintr-o linie genealogică atât de ruşinoasă? Pentru a Se putea identifica in totalitate cu rasa decăzută a lui Adam. Aici vedem umilinţa Lui. El nu a vrut să se mândrească cu familia sau neamul Lui.
Isus S-a identificat in intregime cu omul. El a crezut in egalitatea absolută a tuturor fiinţelor omeneşti, indiferent de rasă, familie, poziţie socială, etc., şi a coborât la starea cea mai de jos, pentru a putea fi slujitorul tuturor.
Numai acela care se coboară sub alţii, este in stare să-i ridice, şi astfel a venit Isus.
Duhul Sfânt ne transformă prin innoirea minţii noastre (Romani 12:2). Sămânţa adevăratei umilinţe a lui Cristos este semănată in gândurile noastre. In această privinţă, putem să ne convingem dacă suntem sau nu transformaţi in asemănarea lui Hristos, analizând, nu acţiunile noastre sau comportamentul nostru in faţa altora, ci, mai degrabă, analizând gândurile pe care le avem (in locul tainic al inimii noastre), in legătură cu noi inşine şi cu felul in care ne comparăm cu alţii.
Numai când suntem cu adevărat mici in gândirea noastră cu privire la propria persoană, putem, cu adevărat, să "privim pe alţii mai presus de noi inşine" (Filipeni 2:3), şi să ne considerăm "cei mai neinsemnaţi dintre toţi sfinţii" (Efeseni 3:8).
Isus S-a apreciat pe Sine insuşi intotdeauna ca pe un om neinsemnat inaintea Tatălui Său, de aceea slava Tatălui a fost manifestată prin El in toată plinătatea ei.
Pentru că Isus a luat această poziţie a unui om neinsemnat inaintea Tatălui, El a putut să se supună, cu bucurie, la tot ce Tatăl a hotărât pentru viaţa Lui şi să asculte, din toată inima, toate poruncile Lui.
"S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte" (Filipeni 2:8).
Ascultarea totală de Dumnezeu este semnul clar al umilinţei adevărate. Nu există alt test mai clar.
Timp de 30 de ani, Isus S-a supus unui tată vitreg şi unei mame care erau imperfecţi, pentru că aceasta era voia Tatălui Său. El a ştiut mult mai multe decât Iosif şi Maria, dar, spre deosebire de ei, a fost fără păcat, şi totuşi S-a supus lor.
Nu este uşor pentru om să se supună acelora ce ii sunt inferiori intelectual sau spiritual, dar adevărata umilinţă nu are nicio problemă in acest caz, fiindcă cel care cu-adevărat se vede neinsemnat in ochii lui Dumnezeu, nu are nicio dificultate in a se supune oricărui om pe care Dumnezeu Îl pune peste el.
Isus a ales o profesie destul de modestă, aceea de dulgher, iar când a intrat in slujba Sa publică nu avea titluri ataşate Numelui Său. El n-a fost: “Pastorul Isus”; ce să mai vorbim: “Doctorul Reverend Isus”! El nu a căutat, nici n-a dorit vreodată vreo poziţie pământească, ori vreun titlu care L-ar fi ridicat deasupra oamenilor obişnuiţi cărora venise să le slujească. Cine are urechi de auzit, să audă.

Alte articole :
Zac Poonen -surse
Zac Poonen - predica "Ultimele zile- (Marea Amagire)"
Traind cum a trait Isus ( cap.1)

Care este teologia ta?

Powered By Blogger
Blogosfera Evanghelică