joi, 18 decembrie 2008

Trăind cum a trăit ISUS



Capitolul 1

SCOPUL LUI DUMNEZEU PENTRU OM

Dumnezeu nu a creat omul pentru că a avut nevoie de un slujitor. El avea deja milioane de îngeri care să-L slujească. El l-a creat pe om pentru că a vrut pe cineva în care să se manifeste caracterul şi natura Sa.
Dacă uităm acest adevăr alunecăm cu uşurinţă înspre ideea că slujirea lui Dumnezeu este scopul primordial al salvării noastre în Cristos. Această greşeală au făcut-o mulţi credincioşi.
Înainte de a-l crea pe Adam, Dumnezeu a spus: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Genesa 1:26).
Când Adam a păcătuit, Dumnezeu, în omniscienţa Sa, a pregătit dinainte calea pentru ridicarea omului din groapa păcatului în care căzuse.
Întruparea lui Cristos şi moartea Sa pe cruce erau deja în planul lui Dumnezeu, înainte ca Adam să fi fost creat.
Intenţia lui Dumnezeu în răscumpărarea pe care ne-a asigurat-o în Cristos este ca noi să putem fi readuşi în postura în care putem împlini scopul originar al lui Dumnezeu pentru om, şi anume de a manifesta natura Lui.
Salvarea noastră e prin credinţa în Cristos dar credinţa se poate baza numai pe o descoperire divină a Persoanei lui Cristos. Numai o astfel de credinţă va permite Duhului Sfânt să ne transforme în asemănare cu Cristos.
O cunoaştere intelectuală sau parţială a lui Cristos, care nu ţine seama de revelaţia divină, ne poate lăsa la fel de orbi cum erau învăţătorii Bibliei din vremea lui Isus. Modul în care au înţeles ei Scriptura i-a călăuzit spre aşteptarea unui alt Cristos, cu trăsături caracteristice diferite faţă de Isus din Nazaret.
Isus cel găsit în paginile Bibliei este Unul care: „cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:6-7).
Trebuie să insistăm asupra acestui adevăr până când suntem siguri că l-am înţeles bine. Când a venit Isus în natura noastră umană, ca Persoană, a fost tot Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate înceta să fie Dumnezeu. Cea mai clară dovadă a dumnezeirii lui Isus este văzută în faptul că a primit închinarea. În Evanghelii ni se relatează de şapte ori faptul că El a acceptat închinarea pe care I-au oferit-o oamenii (Matei 8:2; 9:18; 14:33; 15:25; 20:20; Marcu 5:6; Ioan 9:38). Îngerii şi oamenii temători de Dumnezeu nu admit ca cineva să li se închine (Fapte 10:25,26; Apocalipsa 22:8,9), dar Isus a acceptat închinarea pentru că El era Fiul lui Dumnezeu.
Atunci care sunt lucrurile de care S-a dezbrăcat pe Sine însuşi? De privilegiile Lui ca Dumnezeu.
Gândiţi-vă la două exemple. Noi ştim că "Dumnezeu nu poate fi ispitit" (Iacov 1:13). Totuşi Scriptura afirmă că Isus a fost ispitit (Matei 4:1-11).
Ştim şi faptul că Dumnezeu este omniscient (cunoscând toate lucrurile), totuşi Scriptura spune că Isus a trebuit să se apropie de un smochin pentru a constata dacă acesta are vreun rod (Marcu 11:13). Odată Isus a spus că nu ştia nici data celei de-a doua Lui veniri pe Pământ (Marcu 13:32), deci, este limpede faptul că atunci când Isus umbla pe acest Pământ, în natura noastră umană, se dezbrăcase pe Sine însuşi de privilegiile dumnezeirii.
“Cuvântul era Dumnezeu … şi Cuvântul S-a făcut trup” (Ioan 1:1,14).
Ambele adevăruri privind Persoana lui Cristos, atât dumnezeirea Lui, cât şi umanitatea Lui, trebuie crezute în egală măsură, dacă vrem să ne ferim de erezie.
Niciun adevăr din Scriptură nu poate fi ignorat fără a suferi pierdere spirituală, şi, deci, dacă nu se acordă o importanţă egală dumnezeirii şi umanităţii lui Cristos, atunci în înţelegerea noastră şi în slujirea noastră vom ajunge să credem într-un Cristos incomplet, adică într-un "alt Isus", decât Acela care este revelat în Scriptură. Aceasta va cauza o pierdere pe măsura acestui fapt în viaţa noastră creştină şi în slujirea noastră.Noi suntem chemaţi nu numai să ne închinăm lui Cristos ca Dumnezeu, dar şi să-L urmăm ca Om.
Isus nu doar ne-a răscumpărat prin moartea Lui, dar ne-a şi arătat, prin viaţa Sa trăită pe Pământ, cum doreşte Dumnezeu să trăiască omul.
El nu este numai Salvatorul nostru, ci şi “Înaintemergător” al nostru (Evrei 6:20).
El ne-a oferit un exemplu: cum să trăim în ascultare deplină de Dumnezeu, în orice vreme şi-n orice situaţie.
Iertarea păcatelor, plinătatea Duhului şi toate resursele harului pregătite de Dumnezeu, au, toate, menirea de a ne conduce la
unicul scop final – să putem fi potriviţi chipului Fiului Său.
De fapt, fiecare învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu poate fi înţeleasă în perspectiva ei corectă numai fiind privită în lumina scopului veşnic al lui Dumnezeu pentru om, şi anume acela ca omul să fie făcut ca Isus.
Principala lucrare a Duhului Sfânt priveşte două planuri, şi este descrisă astfel:
„Noi toţi privim, cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi, în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).
Duhul Sfânt caută tot timpul să ne arate slava Domnului Isus în Scripturi (oglinda), iar după aceea caută să ne transforme în acea asemănare.
Dumnezeu Tatăl, în suveranitatea Lui, pregăteşte, de asemenea, toate împrejurările vieţii noastre pentru aceeaşi finalitate.
“De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu ... căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:28,29).
Fiecare din evenimentele şi împrejurările vieţii noastre sunt menite de Dumnezeu să ne prelucreze şi să ne transforme tot mai mult în asemănarea cu Isus.
Astfel vedem că amândoi, atât Tatăl nostru în ceruri cât şi Duhul Sfânt în inima noastră, lucrează în vederea aceluiaşi scop - ca noi să putem deveni ca Isus.
Cu cât suntem mai mult părtaşi naturii Domnului nostru, cu atât mai mult vom trăi aşa cum a trăit El pe Pământ. Aceasta e viaţa plină de Duhul Sfânt.
Isus n-a venit pe pământ ca un înger, ci într-un trup asemănător cu al nostru. Biblia spune că: “A trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evrei 2:17) (Fraţii Lui sunt ucenicii Săi - Matei 12:50). Dacă El n-ar fi fost făcut ca noi (fraţii Lui) "în toate lucrurile", nu ar fi putut deveni Exemplul nostru, nici nu ne-ar fi putut da porunca "Urmează-Mă", pentru că, în mod evident, noi nu am putea urma pe Unul care n-a avut limitările noastre, la fel cum un înger nu ne poate învăţa să înotăm, de vreme ce el nu experimentează, ca noi, scufundarea datorită greutăţii.
Dacă Pavel n-ar fi putut trăi cum a trăit Isus, atunci şi îndemnul lui din 1 Corinteni 11:1, de a-l urma, aşa cum L-a urmat şi el pe Cristos, ar fi devenit fără sens. În acest fel, viaţa lui Cristos devine o viaţă pe care o putem doar admira, dar niciodată n-o putem urma.
Slăvit să fie Dumnezeu însă, că Cristos a venit într-un trup uman ca al nostru, şi, acceptând limitele firii noastre pământeşti, ne-a dat un exemplu de urmat.
Din moment ce Isus a trăit ca om o viaţă sfântă, curată, acum nu este niciun motiv pentru care să nu putem
„să trăim şi noi cum a trăit El” (1Ioan 2:6).
Fiindcă noi, ca fiinţe omeneşti, suntem slabi, Dumnezeu ne oferă aceeaşi putere a Duhului care i-a fost dată lui Isus când a trăit pe Pământ ca om.
Ceea ce a făcut Dumnezeu pentru Isus va face bucuros şi pentru noi, fiindcă „ne-a iubit cum L-a iubit pe El” (Ioan 17:23), însă puterea Lui este pusă numai la dispoziţia celor „care cred” (Efeseni 1:19). Tocmai datorită lipsei de credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu, credincioşii de azi sunt neroditori şi fără putere împotriva păcatului şi al lui Satan.
Scuza pe care Diavolul ne-o oferă, când ni se porunceşte: „să călcăm pe urmele Aceluia care n-a păcătuit” (1 Petru 2:21-22), este că, fiind oameni, nu putem să nu păcătuim din când în când; dar conştientizând că Isus a venit în trupul nostru uman şi n-a păcătuit, se întâmplă DOUĂ lucruri:
(1) Nu mai avem nicio scuză să păcătuim;
(2) Avem credinţa că şi noi putem trăi o viaţă de biruinţă asupra păcatului, aşa cum a trăit Isus.
Crestinii mai pacatuiesc - dar nu traiesc in acel pacat. Nu stau constant in aceeasi slabiciune, nu raman intr-o viata permanenta de pacat.
Astfel rugăciunea lui Pavel e şi a mea, ca, pe măsură ce citiţi adevărurile Scripturii în această carte „Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul dinăuntru” (Efeseni 1:17; 3:16).
Numai prin cunoaşterea deplină a lui Cristos putem cunoaşte puterea Duhului Sfânt. Isus este exemplul perfect al omului plin de Duhul Sfânt.
Uitându-ne la viaţa Lui şi văzând cum a trăit El pe acest Pământ, putem înţelege în mod inconfundabil care sunt caracteristicile unei vieţi pline cu Duhul Sfânt.

Multumiri aduse Lui Dumnezeu prin Fiul Sau Isus Christos
Multumim si uneltei sale , Zac Poonen.

Teoria contracepţiei - Nu vreau să preacurveşti cu mine!



Se uită în ochii mei, se uită în ochii tăi, în ochii tuturor (deşi nu ştie că privim, în studio e luni, la noi e miercuri) şi spune la cameră: dragule, te iubesc!Stimaţi privitori, pentru voi trăiesc!
Aiurea! Nici nu m-ai văzut vreodată şi mă iubeşti. Tu eşti actor, iar eu, pentru tine un simplu pălmaş. Vrei să mă păcăleşti, să-ţi dau aplauze şi bani. Indecent. Atât de puţin mă cunoşti încât nu ştii că mama, m-a educat să apreciez şi pe măscărici, dacă sunt talentaţi.
Te ajunge din urmă (îi stai în drum). Aşează mâna pe umărul tău, se face că te ştie. Poveşti! Îl vezi cum pune întrebări ocolitoare doar, doar, obţine informaţii pe care să se prefacă a le fi ştiut. Simţi că trebuie să mai faci un duş.
Predică. Emfază, omiletică, inflexiuni, bombe scoase din buzunar, suferinţă, trăire, declaraţii, dragii mei vă iubesc! Mă doare sufletul …bla, bla, bla…
Jignitor. În timp ce Mântuitorul tace şi moare pentru mine, tu crezi că-i poţi rosti motivaţiile? Am un soi de gastrită, am să vărs.
Cum să mă iubeşti când îmi strângi mâna la urmă, cu ochii la următorul? De unde ştii tu ce-i iubirea, când eşti înconjurat de tine, exemplarul, imaculatul, atoateştiutorul (mă rog, iubirea nu prea o ştii, că altfel aş simţi).

Te pipăie. Simţi furnicături, vezi în ochii lui privirea stresată a celui ce este depăşit de te vreau acum, dar nu ştie cum să te determine s-o spui tu. Parcă atinge locuri doar ale tale, parcă te cucereşte grăbit şi şopteşte te iubesc! Neuitând să întrebe, şi tu?
Da, de ce vrei să ştii mă? Sau iubeşti în funcţie de predicatele mele? Şi dacă mă iubeşti de ce gâfâi? De ce îmi iei măsurile? De ce pui condiţia, dacă mă iubeşti…?
Nesimţire.
Tu crezi că iubirea întăreşte capilarele, scoate apa prin breton? Nu ştii nimic.

Mi s-a cam acrit de-atâţia fustangii care spun, sau cred că mă iubesc. Parcă am fi pe centură.

Vreau să te rog ceva iubăreţule! Nu mă iubi, respectă-mă mai bine! Decât să-mi faci declaraţii de dragoste, mai bine, nu mă bârfi pe la colţuri. În loc să crezi că mă duci cu iubirea ta omiletică, roagă-te, câteva minute pentru tine şi câteva pentru mine.
Am sfârşit de diabet: prea multe dulcegării mă duc în mormânt. Am zis NU, altfel îmi plăteşti şi insulina şi parastasul.

Pentru o lume cu atâtea pupături, îmi e de-ajuns iubirea de printre lacrimi a mamei, iubirea tăcută şi sfântă a tatălui meu, iubirea ei, care tace şi face, iubirea lui care se bucură de fiecare fleac pe care i-l aduc şi dragostea Celui care m-a iubit până la capăt, Isus Hristos!

Scris de Daniel Chirileanu

Care este teologia ta?