Se apropie Crăciunul. O sărbătoare în principiu aducătoare de bucurie. Dacă sărbătoarea propriu-zisă nu (mai) aduce bucurie, atunci oamenii înţeleg să o aducă ei. Dacă nu pot s-o aducă prin persoana lor, atunci măcar să o producă prin vreun mijloc exterior. Cum anume? Păi, cu ajutorul cadourilor. Dar un cadou nu-l faci oricum. Trebuie să se potrivească. Potriveala cere eforturi. De la eforturi la cazne distanţa nu e chiar aşa mare. Crăciunul aducător de bucurie ajunge uneori să ne supună la cazne. Aşadar, adio bucurie (adusă sau produsă)!
Mai pe larg despre mecanismele diavoleşti care se pun în mişcare la sărbători în textul de mai jos (răspunsul trimis de C.S. Lewis unui jurnal american care le-a cerut mai multor reprezentanţi notabili ai creştinismului să scrie un scurt text despre „Ce înseamnă Crăciunul pentru mine”). Bucurati-va de citire...
CE ÎNSEAMNĂ CRĂCIUNUL PENTRU MINE
de C.S. Lewis
Trei lucruri poartă numele de Crăciun. Unul este sărbătoarea religioasă. E ceva important şi obligatoriu pentru creştini; dar fiindcă nu interesează pe nimeni altcineva, fireşte, n-am să spun nimic despre el aici. Al doilea (are legături istorice complexe cu primul, dar nu e nevoie să intrăm în detalii) este o sărbătoare populară, un prilej de veselie şi ospitalitate. Dacă ar fi treaba mea să am o „părere” în această privinţă, aş spune că aprob din toată inima veselia. Dar ce aprob mult mai mult este ca fiecare să-şi vadă de treaba lui. Nu văd niciun motiv pentru care s-ar impune să-mi dau cu părerea despre cum să-şi cheltuiască oamenii banii în timpul liber atunci când sunt cu prietenii. Este foarte probabil că îşi doresc sfaturile mele în această privinţă la fel de puţin pe cât mi le doresc eu pe ale lor. Dar al treilea lucru numit Crăciun este din nefericire treaba tuturor.
Mă refer desigur la forfota comercială. Schimbul de cadouri a fost o componentă măruntă pe vremuri. Îndrăgostiţii erau cei care îşi trimiteau daruri de amor; copii primeau jucării şi fructe. Dar ideea că nu doar toţi prietenii, ci şi toate cunoştinţele ar trebui să-şi facă reciproc cadouri, sau cel puţin să-şi trimită felicitări scrise, este relativ modernă şi a ne-a fost impusă de comercianţi. Desigur, niciuna dintre aceste circumstanţe nu constituie în sine un motiv pentru a condamna practica. O condamn din următoarele motive:
1. Pe ansamblu, ne dă mai multe dureri de cap decât plăcere. Nu trebuie decât să petreci Crăciunul într-o familie care încearcă în mod serios „să-l ţină” (în al treilea aspect, cel comercial) ca să vezi că evenimentul este un coşmar. Cu mult înainte de 25 decembrie toată lumea e epuizată – epuizată fizic de săptămânile de caznă zilnică în magazinele supraaglomerate, epuizată mental de efortul de a-şi reaminti toţi destinatarii şi de a găsi cadouri potrivite pentru ei. Nici vorbă de prilej de veselie; şi mai puţin e vorba de participarea la un act religios (dacă şi-ar dori asta). Toţi membrii familiei arată mai degrabă ca şi când casa ar fi fost bântuită îndelung de o boală.
2. Caracterul involuntar. Regula modernă este că oricine poate să te silească să-i dai un cadou trimiţându-ţi el însuşi un cadou „neprovocat”. Este aproape un şantaj. Cine nu cunoaşte jalea deznădăjduită, dublată de resentimente, când, în ultimul moment (pe fondul speranţei că năpasta a trecut şi e linişte pentru încă un an), cadoul nedorit de la Mrs. Busy (de care ne amintim vag) pică nepoftit în cutia de scrisori şi numaidecât unul dintre noi trebuie să cutreiere iarăşi acele magazine oribile?
3. Se fac cadouri anumite lucruri pe care niciun muritor nu s-ar gândi să şi le cumpere – gadget-uri fistichii şi inutile, numite „noutăţi” pentru că mai înainte nu s-a găsit nimeni atât de nerod să le fabrice. Oare chiar nu avem o utilizare mai bună pentru materiale, pentru talentele şi timpul oamenilor decât să le irosim pe asemenea aiureli?
4. Pacostea. În definitiv, în timpul forfotei de Crăciun avem şi cumpărăturile obişnuite şi necesare pe care trebuie să le facem, iar forfota sporeşte caznele. Ni se spune că toată această afacere nesuferită trebuie să continue pentru că face bine comerţului. Este de fapt un simptom anual al stării de nebunie în care a ajuns ţara noastră, în care toată lumea trăieşte convingând pe toată lumea să cumpere diverse lucruri. Nu ştiu cum se iese din aşa ceva. Dar chiar e datoria mea să cumpăr şi să primesc cantităţi uriaşe de aiureli doar pentru a-i ajuta pe comercianţi? Dacă situaţia se va înrăutăţi, prefer să le dau bani pe nimic şi să-i trec la capitolul „caritate”. Pe nimic? Da, mai bine pe nimic decât pentru o pacoste.
