Nu stim sa ne rugam

De multe ori răspunsurile la rugăciunile noastre sunt cele care produc multe dificultăţi în viaţa creştină. Ne rugăm pentru răbdare, şi Tatăl nostru trimite oameni solicitanţi în calea noastră pentru a ne testa la limită, „căci ... necazul aduce răbdare" (Romani 5:3).

Ne rugăm pentru un duh supus, şi Dumnezeu trimite din nou suferinţă, ca să învăţăm să fim ascultători în acelaşi fel în care Hristos „a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit" (Evrei 5:8).

Ne rugăm să fim altruişti, şi Dumnezeu ne dă ocazii să facem sacrificii punând pe primul loc nevoile altora şi punându-ne viaţa la dispoziţia altor credincioşi. Ne rugăm pentru putere şi smerenie, şi „un sol al Satanei" (2 Cor. 12:7) vine să ne chinuiască până cădem la pământ cerând să ne fie luat.

Ne rugăm Domnului, cum s-au rugat apostolii Lui, zicând: „Măreşte-ne credinţa!" (Luca 17:5). Atunci banii noştri parcă fac aripi şi zboară; copiii noştri se îmbolnăvesc grav; un angajat devine neglijent, încet şi risipitor; sau alte încercări noi se abat asupra noastră, solicitând mai multă credinţă decât am experimentat înainte.

Ne rugăm pentru o viaţă ca a lui Hristos care să arate smerenia unui miel. Atunci ni se cere să facem o lucrare umilă, sau suntem acuzaţi pe nedrept, fără a ni se da ocazia să ne explicăm, pentru că El „când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie" (Isaia 53:7).

Ne rugăm pentru blândeţe şi imediat înfruntăm o furtună de ispite de a fi aspri şi irascibili.

Ne rugăm pentru linişte, şi deodată fiecare nerv ne este stresat la maximum cu o tensiune imensă pentru a învăţa că atunci când El ne trimite pacea Sa, nimeni nu ne-o poate tulbura.

Ne rugăm pentru dragoste faţă de alţii, şi Dumnezeu ne trimite o suferinţă deosebită, aducând în calea noastră oameni greu de iubit şi care spun lucruri care ne calcă pe nervi şi ne sfâşie inima. El face aceasta pentru că „dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate ... nu se poartă necuviincios, ... nu se mânie ... acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată" (1 Cor. 13:4-5, 7-8).

Da, ne rugăm să fim ca Domnul Isus, şi răspunsul lui Dumnezeu este: „Iată, te-am pus în cuptor" (Isaia 48:10); „Îţi va suferi inima şi-ţi vor fi mâinile destul de tari?" (Ezechiel 22:14); „Puteţi voi să beţi paharul?" (Matei 20:22).Drumul spre pace şi victorie este să acceptăm orice situaţie şi orice încercare ca venind direct din mâna Tatălui nostru iubitor; să trăim „împreună [cu El] în locurile cereşti" (Efeseni 2:6), deasupra norilor, în prezenţa tronului Său; şi să privim în jos din glorie la împrejurările noastre ca fiind rânduite de Domnul cu dragoste.

M-am rugat pentru putere, şi apoi am pierdut pentru un timp

Orice simţ al apropierii, umane şi divine;

Dragostea pe care mă bazam s-a stins şi mi-a zdrobit inima,

Mâinile de care mă ţineam s-au desprins de ale mele;

Dar pe când mă clătinam, slăbit, tremurând şi singur,

Braţele veşnice le-au susţinut pe ale mele.

M-am rugat pentru lumină; soarele a dispărut după nori,

Luna s-a întunecat de ceaţa îndoielii,

Stelele cerului au fost înnegurate de temeri pământeşti,

Şi flacăra slabă a candelei mele s-a stins;

Dar cum stăteam în umbră, învăluit în noapte,

Faţa lui Hristos a transformat tot întunericul în lumină.

M-am rugat pentru pace, şi-am visat liniştea odihnitoare,

Un somn fără dureri, o pauză liniştită;

Deasupra capului meu cerul era înnegrit de furtună,

Şi asaltul furios al vrăjmaşilor mei creştea şi mai mult;

Dar când bătălia se dezlănţuia, şi vânturile sălbatice suflau,

Am auzit glasul Lui şi-am cunoscut pacea perfectă.

Îţi mulţumesc,Doamne, că Tu ai fost prea înţelept ca să iei în seamă

Rugăciunile mele slabe şi să răspunzi cum credeam eu,

De când aceste daruri scumpe bunătatea

Ta le-a oferitMi-au adus mai mult decât tot ce am cerut sau gândit;

Dătător de bunuri, aşa răspunde-mi la fiecare cerere,

În felul Tău de a da, mult mai bun decât al meu.

Annie Johnson Flint

Priviti tinta la Isus

Sa ne uitam tinta la Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusa inainte, a suferit crucea, a dispretuit rusinea, si sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Evrei 12:2.

Atunci când autorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă să privim la Isus (Evrei 12,2), el foloseşte cuvântul grec "aforontes", care înseamnă să ne fixăm privirea asupra lui Cristos, fără să mai ţinem cont de nimic altceva dimprejurul nostru.

Cea mai bună metodă pentru a depăşi păcatul este să ne mutăm privirea de pe ceea ce ne ispiteşte şi să ne-o aţintim asupra lui Cristos prin rugăciune. "Cu ochii aţintiţi asupra lui Isus" (Evrei 12,2). Trebuie să nu ne concentrăm atenţia asupra obstacolelor pe care le întâlnim în viaţă. Cu cât privim mai mult la obstacole, cu atât ele ne ameţesc mai mult şi ne copleşesc. Doar atunci când Petru a privit spre obstacole, adică spre vânt şi spre valuri, doar atunci a început să se scufunde. Cât timp şi-a aţintit privirea asupra lui Cristos, el a umblat pe ape ca pe pământ. Cu cât este sarcina noastră mai dificilă, cu cât ispitele din jurul nostru sunt mai mari, cu atât mai important este să privim la Isus.

Cinci băieţi, care se jucau la ţară într-o zi de iarnă, s-au hotărât să vadă care dintre ei poate face cele mai drepte urme prin zăpadă. Băieţii îşi puneau cu grijă pe rând tălpile una în faţa celeilalte, cât mai drept posibil, dar ajungând la capătul drumul şi privind înapoi nu mică le-a fost dezamăgirea: în locul unei linii drepte era una şerpuindă. Unul dintre ei lăsase însă în urmă o linie dreaptă. Au sărit pe el să afle cum a reuşit.

"Nu m-am uitat la picioarele mele. Am ales un copac din faţă şi am mers direct spre el." Dacă dorim să lăsăm urme drepte în urma mersului nostru din fiecare zi, pentru ca alţii să vină după noi, trebuie să avem minţile centrate pe Cristos, nu pe noi. Trebuie să "alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Isus" (Evrei 12,1-2). Aşa după cum marinarii menţin cursul spre destinaţia lor privind la stele, aşa şi noi creştinii trebuie să menţinem cursul spre destinaţia noastră privind la Domnul Isus.

Să ne întoarcem pentru un moment la lecţia Evangheliei. Când Isus l-a văzut pe Petru scufundându-se, El "îndată" a întins mâna şi l-a prins. Nu l-a lăsat pe Petru să meargă la fund, ca să îl înveţe minte, ci l-a prins de îndată. Isus este acolo unde este nevoie de El. A fost şi va fi mereu acolo, până la sfârşitul timpurilor. El este ajutorul nostru mereu prezent. Alergând în cursa vieţii, să privim mereu la El cu credinţă.

Închei cu cuvintele lui Annie Johnson Flint:

"Nu mă uit înapoi; Dumnezeu cunoaşte eforturile nerodnice, orele pierdute, păcatele, regretele; i le las toate Lui, care milostiv iartă şi apoi uită. Nu mă uit înapoi; Dumnezeu vede întreg viitorul, drumul care, lung sau scurt, mă va conduce acasă, iar El va trece împreună cu mine prin orice încercare şi va duce pentru mine greutăţile care vor veni. Nu mă uit în jurul meu când teama mă asaltează, oricât de sălbatic ar fi tumultul al mărilor agitate ale pământului; oricât de întunecată ar fi lumea, plină de rele şi nenorociri. Nu privesc la ele; căci atunci m-aş simţi mizerabil; nu am în mine nimic în care să îmi pun încrederea, nimic nu e ferit de eşecuri şi lipsuri, şi de strădanii neputincioase care se prefac în praf. Ci privesc sus - la chipul lui Isus, pentru că acolo inima mea se poate odihni, temerile mele sunt potolite; şi acolo este bucurie, şi iubire, şi lumină în întuneric, şi pace perfectă, şi fiecare speranţă e împlinită."

Chibzuind asupra Harului

Astfel, Dumnezeu ne dă o măsură de har măsurată perfect pentru a împlini nevoile celor duhovniceşti. Pentru nevoi zilnice există har zilnic; pentru nevoie copleşitoare, har copleşitor. Harul lui Dumnezeu este dat în mod minunat, dar nu este risipit; dat liber, dar nu în mod prostesc; din plin dar nu orbeşte. John Blanchard

"El dă mai mult har când creşte-ncercarea;
El trimite mai mult har când creşte lucrarea;
La dureri adăugate El adaugă milă;
La încercări mărite, măreşte pacea Sa.
Când am risipit rezerva de rezistenţă,
Când puterea ne lasă la mijlocul zilei;
Când atingem sfârşitul resurselor strânse,
Dăruirea deplină a Tatălui abia-ncepe.
Iubirea Lui n-are limite, harul Său e fără măsură,
Puterea Lui nu are limite cunoscute omului;
Pentru că din bogăţiile infinite ale lui Isus,
El dă, şi dă, şi iarăşi ne dă."

Annie Johnson Flint

Indoiala vs. necredinta ...

Henry Drummond a spus despre indoiala urmatoarele: "Hristos a deosebit indoiala de necredinta. Indoiala spune, "Nu pot sa cred ". Pe cand necredinta spune, "Nu vreau sa cred ". Indoiala inseamna sinceritate, pe cand necredinta inseamna incapatanare".

Atributele lui Dumnezeu - 1.Bunătatea

"Bunătatea lui Dumnezeu ţine în veci"

(Psalmul 52:1).

"Bunătatea" lui Dumnezeu se referă la perfecţiunea naturii Sale: "Dumnezeu este lumină, şi în El nu este întuneric" (1 Ioan 1:5). Există aşa o perfecţiune absolută în natura şi fiinţa lui Dumnezeu încât nimic nu este de dorit ori defect în ele, şi nimic nu poate fi adăugat ca să devină mai bun.

El este bun la origine, bun în Sine Însuşi , aşa cum nimic altceva nu este; pentru că toate creaturile sunt bune doar cu participarea şi comunicarea lui Dumnezeu. El este bun în esenţă, nu doar bun, ci bunătatea însăşi; bun în creatură este doar cât un strop, dar în Dumnezeu există un ocean infinit de bunătate, toată bunătatea adunată la un loc. El este veşnic şi imuabil bun, pentru că El nu poate fi mai puţin bun decât este; nu I se poate face nici o adăugire şi nici o scădere. (Thos. Manton).

Dumnezeu este summum bonum , bunul cel mai înalt.

Înţelesul saxon originar al cuvântului în engleză "Dumnezeu" (God) este "Bunul" (The Good). Dumnezeu nu este doar Cel mai mare dintre toate fiinţele ci este şi Cel mai bun. Toată bunătatea care există în orice creatură a fost împărţită de la Dumnezeu, dar bunătatea lui Dumnezeu este nederivată, pentru că este esenţa naturii Sale eterne. Aşa cum Dumnezeu este infinit în putere din veşnicie, înainte de a fi existat orice manifestare a acestui lucru sau s-a fi arătat orice act al omnipotenţei; tot aşa El a fost veşnic bun înainte de a fi fost orice arătare a darului Său, ori vreo creatură căreia să-i fie împărtăşit sau asupra căreia să fie exercitat.

Astfel, prima manifestare a acestei virtuţi divine a fost în a da viaţă tuturor lucrurilor.

"Tu eşti bun şi binefăcător" (Psalmul 119:68).

Dumnezeu are în El însuşi o infinită şi inepuizabilă comoară a tuturor fericirilor suficientă să umple toate lucrurile.
Tot ce provine din Dumnezeu—hotărârile Sale, creaţia Sa, legile Sale, înţelepciunea Sa—nu poate fi altfel decât bun: aşa cum este scris. "Dumnezeu s-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune ." (Geneza 1:31). Astfel, "bunătatea" lui Dumnezeu este văzută , mai întâi , în creaţie. Cu cât mai amănunţit este studiată creatura cu atât mai mult bunătatea Creatorului se vede mai bine. Să luăm în considerare cea mai importantă creatură pământească a lui Dumnezeu, omul. Un motiv întemeiat are el să spună împreună cu psalmistul,

"Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!" (139:14).

Totul în structura organismului nostru atestă bunătatea Făcătorului lui. Cât de potrivite sunt mâinile să-şi facă treaba! Câtă bunătate din partea Domnului să înfiinţeze somnul pentru a revigora trupul ostenit! Cât de binevoitoare hotărârea de a da ochilor pleoape şi gene pentru a fi protejaţi! Şi putem continua aşa la nesfârşit.
Bunătatea Creatorului nu este limitată doar asupra omului, ci este exercitată faţă de toate creaturile Sale.

"Ochii tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi deschizi mâna, şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă" (Psalmul 145: 15,16).

Volume întregi ar trebui scrise, mai mult decât atât au fost, ca să dezvolte în amănunt acest lucru. Provizii din belşug au fost făcute pentru păsările cerului, şi fiarele pădurii, şi peştii din mare, care să alimenteze oricare din nevoile lor. Dumnezeu "dă hrană oricărei făpturi, căci în veac ţine îndurarea Lui" (Psalmul 136:25). Cu adevărat "bunătatea Domnului umple pământul" (Psalmul 33:5).
Bunătatea lui Dumnezeu se vede în varietatea plăcerilor naturale pe care El le-a pregătit pentru creaturile Lui. Dumnezeu putea să fi fost mulţumit să satisfacă foamea noastră fără ca mâncarea să fie plăcută cerului gurii—cum este arătată bunăvoinţa Lui în varietatea aromelor pe care El ni le-a dat în carne, legume şi fructe! Dumnezeu nu numai că ne-a dat simţuri, dar ne-a dat şi acele lucruri care le satisfac; şi aceasta pentru a-Şi dovedi Bunătatea. Pământul ar putea fi la fel de roditor fără ca suprafaţa lui să fie variată în mod atât de frumos. Vieţile noastre fizice ar putea fi întreţinute fără frumoasele flori care ne bucură ochii şi răspândesc parfumuri dulci. Puteam traversa câmpurile fără ca urechile noastre să fie salutate de muzica păsărilor. De unde, atunci, această frumuseţe, acest farmec, răspândite cu atâta generozitate peste faţa pământului? Cu adevărat, " Îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui." (Psalmul 145:9).

Bunătatea lui Dumnezeu este văzută deoarece când omul a încălcat legea Creatorului Său puterea deplină a mâniei Lui nu s-a aprins în acel moment. Foarte uşor Dumnezeu ar fi putut lipsi creaturile Sale căzute de orice binecuvântare, orice mângâiere, orice plăcere. În schimb, El a adus o orânduire amestecată de milă şi judecată. Acest lucru este extraordinar dacă ar fi apreciat cum se cuvine şi cu cât mai amănunţit ar fi studiat acest regim cu atât mai mult va reieşi că...

"mila biruieşte judecata" (Iacov 2:13).

În ciuda tuturor relelor care însoţesc starea noastră de creaturi căzute, binele predomină de departe. Cu rare excepţii, bărbaţi şi femei trăiesc, de departe, un număr mult mai mare de zile ca persoane sănătoase, decât în boală şi durere. Există mai multă fericire decât nefericire pentru creaturi în lume. Chiar suferinţele noastre permit alinări considerabile, iar Dumnezeu a dat minţii omeneşti o flexibilitate care se adaptează singură circumstanţelor şi scoate ce este bun din ele.
Bunăvoinţa lui Dumnezeu nu poate fi adusă, pe bună dreptate, în discuţie, pentru că există suferinţă şi necazuri în lume. Dacă omul păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu, dacă el dispreţuieşte "bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări", şi cu împietrirea şi nepocăinţa inimii sale adună o comoară de mânie pentru ziua mâniei (Romani 2: 4,5), cine altul este de vină dacă nu el însuşi?

Ar fi Dumnezeu "bun" dacă nu ar pedepsi pe aceia care folosesc în mod incorect binecuvântările Sale, abuză de bunăvoinţa Sa şi calcă în picioare îndurările Sale? Nu va dezonora bunătatea lui Dumnezeu, ci, mai degrabă, va fi cea mai strălucitoare exemplificare a ei, când Dumnezeu va curăţa pământul de acei care I-au încălcat legile, dispreţuit autoritatea, batjocorit mesagerii, L-au batjocorit pe Fiul Său şi i-au persecutat pe acei pentru care El a murit.
Bunătatea lui Dumnezeu a fost arătată în cel mai ilustru mod când El L-a trimis pe Fiul Său "născut din femeie, născut sub Lege, ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea" (Galateni 4:4,5). Atunci o mulţime de oaste cerească a lăudat pe Dumnezeu şi a spus: "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui" (Luca 2:14). Da, în Evanghelie " harul ( gr. bunăvoinţă sau bunătate ) lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat" (Tit 2:11). Nici nu se poate pune problema că Dumnezeu, în bunătatea Lui, nu a făcut ca oricare fiinţă păcătoasă să fie un obiect al harului Său răscumpărător. N-a făcut pe îngerii căzuţi să fie aşa. Dacă Dumnezeu i-ar fi lăsat pe toţi să piară, aceasta nu ar fi adus nici o dezonoare asupra bunătăţii Sale. Tuturor acelora care ar pune sub semnul întrebării această afirmaţie le vom reaminti privilegiul suveran al Domnului nostru:"Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?" (Matei 20:15).

"O, de ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui, şi pentru minunile faţă de fii oamenilor!" (Psalmul 107:8).

Recunoştinţă este răspunsul necesar, pe drept, de la cei care beneficiază de bunătatea Lui; totuşi este des oprită faţă de marele nostru Binefăcător pur şi simplu pentru că bunătatea Sa este atât de abundentă şi constantă. Este nesocotită pentru că este exercitată asupra noastră în cursul normal al evenimentelor. Nu se simte pentru că noi o experimentăm zilnic. "Dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii Lui?" (Romani 2:4). Bunătatea Lui este "dispreţuită" când nu se foloseşte de către oamenii ca mijloc care îi duce la pocăinţă, dar, dimpotrivă, serveşte la împietrirea lor presupunând că Dumnezeu scapă din vedere toate păcatele lor.
Bunătatea lui Dumnezeu este esenţa speranţei credinciosului. Această excelenţă a lui Dumnezeu este aceea care place cel mai mult inimii noastre. Pentru că bunătatea Lui ţine în veci, ar trebui ca niciodată să nu ne lăsăm descurajaţi : "Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El." (Naum 1:7)

Când alţii se poartă urât cu noi, ar trebui să fim provocaţi şi mai mult să aducem mulţumiri Domnului din toată inima, pentru că El este bun; iar când noi înşine suntem conştienţi că suntem departe de a fi buni, ar trebui doar să-L binecuvântăm, şi mai mult, reverenţios pentru că este El bun. Niciodată nu trebuie să tolerăm un moment de necredinţă faţă de bunătatea Domnului; orice altceva poate fi pus sub semnul întrebării, dar acest lucru este absolut sigur: Iehova este bun; felurile în care lucrează s-ar putea să varieze, dar natura Sa este întotdeauna aceeaşi. (C.H. Spurgeon)