După ce a interpretat cu credincioşie visul, Daniel l-a îndemnat pe monarhul cel îngâmfat să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu ca printr-o viaţă curată să îndepărteze nenorocirea care-l ameninţa. “De aceea, împărate”, l-a rugat proorocul, “placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale, şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale, şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!”
Pentru o vreme impresia avertizării şi sfatul proorocului au fost puternice asupra lui Nebucadneţar; dar inima care nu este schimbată prin harul lui Dumnezeu pierde repede impresiile Duhului Sfânt. Îngăduinţa de sine şi ambiţia nu fuseseră eradicate din inima împăratului, iar mai târziu aceste trăsături au apărut iarăşi. În ciuda îndrumărilor date cu atâta îndurare şi a avertizărilor cu privire la experienţa trecută, Nebucadneţar a îngăduit iarăşi ca spiritul de invidie împotriva împărăţiilor care aveau să urmeze, să-l ia în stăpânire. Conducerea lui, care până atunci fusese într-o mare măsură dreaptă şi îngăduitoare, a devenit apăsătoare. Împietrindu-şi inima, a folosit capacităţile date de Dumnezeu pentru proslăvirea de sine înălţându-se mai presus de Dumnezeu care-i dăduse viaţa şi puterea.
Timp de luni de zile judecata lui Dumnezeu a întârziat. Dar în loc să fie condus la pocăinţă prin această îngăduinţă, împăratul a dat frâu liber mândriei până acolo încât a pierdut încrederea în interpretarea visului şi şi-a dispreţuit anii lui de mai înainte.
La un an după ce a primit avertizarea, Nebucadneţar, plimbându-se în palatul lui şi cugetând cu mândrie la puterea lui de conducător, cât şi la reuşitele lui de constructor, a exclamat: “Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?”
Chiar când trufia îngâmfată era încă pe buzele împăratului, un glas din cer a făcut cunoscut că timpul de judecată rânduit de Dumnezeu venise. În auzul lui s-a auzit hotărârea lui Iehova: “Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi, şi vor trece peste tine şapte vremi, până vei recunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea”.
Într-o clipă raţiunea pe care Dumnezeu i-o dăduse i-a fost luată; judecata pe care împăratul o socotea desăvârşită, înţelepciunea cu care se mândrea i-au fost luate, iar acela care odinioară fusese un conducător puternic, a devenit un maniac. Mâna lui nu mai putea ţine sceptrul. Soliile de avertizare nu fuseseră luate în seamă; acum, lipsit de puterea pe care Creatorul i-o dăduse şi alungat dintre oameni, Nebucadneţar “a mâncat iarbă ca boii, trupul i-a fost udat cu roua cerului, până i-a crescut părul ca penele vulturului şi unghiile ca ghearele păsărilor”.
Timp de şapte ani, Nebucadneţar a fost o uimire pentru supuşii lui; timp de şapte ani a fost umilit înaintea lumii întregi. Apoi judecata i-a fost reabilitată, şi ridicându-şi ochii în umilinţă către Dumnezeul cerului a recunoscut mâna divină în pedepsirea lui. Într-o proclamaţie publică şi-a recunoscut vinovăţia şi mila cea mare a lui Dumnezeu în vindecarea lui. “După trecerea vremii sorocite”, a declarat el, “eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-l zică: 'Ce faci?'
În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; şi slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut”.
Monarhul atât de mândru odinioară a devenit copilul umil al lui Dumnezeu; conducătorul tiran şi arogant a devenit un împărat înţelept şi îndurător. Acela care sfidase şi hulise pe Dumnezeul cerului, a recunoscut acum puterea Celui Prea Înalt şi cu seriozitate a căutat să promoveze temerea de Iehova şi fericirea supuşilor lui. Sub mustrarea Aceluia care este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Nebucadneţar a învăţat în cele din urmă, lecţia pe care toţi conducătorii trebuie să o înveţe, şi anume că adevărata măreţie constă într-o bunătate adevărată. L-a recunoscut pe Iehova ca Dumnezeul cel viu, zicând: “Acum eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie”.
Planul lui Dumnezeu ca cea mai mare împărăţie a lumii să dea pe faţă lauda Sa a fost împlinit. Această proclamaţie publică în care Nebucadneţar a recunoscut mila, bunătatea şi autoritatea lui Dumnezeu a fost ultimul act al vieţii lui raportat în istoria sfântă.
