Există oameni care se cred mai buni prin comparație cu alții mai răi, mai bine zis, pe care tot ei îi consideră mai răi. Nu este o mai mare amăgire decît să te judeci prin comparație – se pare că tot răul în lume a venit de la faptul că oamenii au început să se compare între ei, căci comparația e începutul invidiei, al înălțării de sine și al disperării, păcatele de care au căzut Cain, Iuda și însuși Satan.
A fi vorbit de rău nu e cel mai rău lucru. Mai rău decît a fi vorbit de rău este a fi vorbit de bine, doar de bine. ”Vai vouă cînd toți oamenii vă vor vorbi de bine”, a zis Hristos. E normal ca în viață să fim vorbiți și de rău, și de bine, dar cei vorbiți de bine sînt mai expuși pericolelor decît cei vorbiți de rău.
Dacă ați auzi cu cîte laude sînt înconjurați oamenii răi de cei ce mănîncă la mesele lor! Cu siguranță nu există nici un om rău în lume care să nu fie vorbit de bine măcar de cineva, după cum nu există nici un om drept care să nu fie hulit chiar de cei din casa sa.
În aceste condiții, cum să deosebim oamenii răi de cei buni după vorbele care se spun despre ei? Dacă cei buni ajung să fie vorbiți de rău, iar cei răi sînt înconjurați de laude, cum vom cunoaște adevărata măsură a omului?
Omul se cunoaște după felul cum reacționează la defăimare, dar și la laudă. Cel care se îndulcește din laude, negreșit se va amărî cînd va auzi că e vorbit de rău. Însă omul care se cunoaște pe sine,
