Povestea Cerbului

Lumina se cernea cu blândeţe prin cetina subţire, strecurându-se uşor spre pământul reavăn în care iarba îşi zvânta colţul şi roua. Glas uşor de pasăre înfiora dimineaţa, ţinând dulce ison murmurului şoptit al izvorului. Adiere uşoară clătina când şi când iarba şi crengile, tulburând hodina unui pui de buhă, care clipea des, scuturând când şi când de pe aripe mărgelele clare de rouă care se prelingeau de pe acul subţire al cetinei.

În mijlocul poienei doi cerbi frumoşi se înfruntau din priviri. La marginea luminişului ciutele şi puii lor priveau înfruntarea celor două falnice coroane. Toată suflarea pădurii venise parcă să se adauge acestei de mirare întâmplări. Şi iepuri de cei sperieţi şi cu ghinda nasului fremătândă; şi veveriţe iuţi de fire şi strângătoare; şi lupi calici; şi gaiţe clevetitoare; ba şi o ursoaică dimpreună cu pozna de pui al său. Cu toţi stăteau tremurând de nelinişte şi aşteptare. Căci acolo se înfruntau cei mai frumoşi doi cerbi din pădure.

- Eu sunt cel mai frumos din pădurea aceasta ! - spunea primul cerb.

- Ba eu sunt cel mai frumos din pădurea aceasta !- spune şi al doilea cerb.

- Atunci ne vom bate, iar cel care va birui va fi de toţi cunoscut ca cel mai frumos din pădurea aceasta !

- Aşa să fie !

O clipă a mai atârnat liniştea în aerul poienii, aşa cum atârnă conul de brad în clipa dinainte de a porni, în cădere, spre iarba pământului.

Apoi s-a stârnit. Cumplită încleştare de coarne. Un oftat s-a auzit din toate piepturile. Iepurii speriaţi de zgomotul ca de paloşe ciocnite s-au dat un pas îndărăt. Iar ciutele au tresărit. Scântei săreau din osul coarnelor ca din oţelul bardei. Şi aerul tremura de tulburarea înfruntării.

Cel mai tânăr pare, pentru o clipă, a birui. Cornul său a săpat urmă însângerată în grumazul celui bătrân, care se zguduie sub tăietura loviturii şi îngenunchează. Cel tânăr, fără minte, dar cu multă semeţie, se cabrează pe picioarele din spate gata să se prăvălească spre a da lovitura decisivă inamicului său. Cerbul rănit rămâne aşa doar cât o fluturare din gene. Apoi când adversarul său se avântă înapoi spre pământ se ridică dintrodată şi pune înainte coroanasa semeaţă şi crestată de ani. În ultima clipă abia reuşeşte cel tânăr să îşi ferească burta descoperită. Dar cornul celui bătrân îi sapă rană adâncă în pulpă.

Apoi se prind în coarne şi se ţin aşa, împingând unul, apoi celălalt. Si toată suflarea pădurii e strânsă privind încleştarea aceea, a celor doi cerbi frumoşi...

De nicăieri se aude un tunet. Genunchii cerbului tânăr se înmoaie. Se clatină, apoi cade răpus. Linişte. Toţi privesc cu mirare şi frică. Apoi din umbriş zăresc ţeava fumegândă de unde vânătorul doborâse pe cel mai tânăr dintre cerbi.

Degrabă, cât ai număra între două raze de soare, toate dihăniile pădurii o zbughesc care încotro, gonite de spaimă. Cerbul cel bătrân zăboveşte doar o clipă, apoi ia şi el urmă tovarăşilor săi.

În iarbă, cerbul cel tânăr mai suflă o dată. Apoi vlăstar de sânge vine şi îi încolţeşte în catifeaua pieptului, iar spumă roşie năvăleşte pe botul din care iese încă aburul ultimei suflări.

În capătul celălalt al pădurii s-au strâns vietăţile toate.

- Ai biruit ! Tu eşti cel mai frumos ! - îi spune cea mai frumoasă dintre ciute, bătrânului cerb. Dar el plânge.

Fiarele se privesc cu mirare. Lupul păşeşte cu linişte spre biruitor şi, punându-i o labă, lingând pe grumazul rănit întreabă:

- De ce plângi ? Ai biruit ! Şi, oricum, ai rămas doar tu. Nu mai e îndoială că tu eşti cel mai frumos dintre cerbi. Aşa a fost întotdeauna. Eu o ştiam.

Cerbul oftează adânc. O lacrimă i se prelinge de pe ochi pe bot şi de acolo pe grumaz, amestecându-se cu sângele care pulsează încă din rana deschisă.

- Ce ştii tu... - oftează el.

- Poate că nu ştiu. Atunci spune-mi tu- îi răspunde lupul prinvindu-l cu îngrijorare...

- Nu eu sunt cel mai frumos... El era... cel răpus. De aş fi fost eu cel mai frumos, pe mine m-ar fi ucis vânătorul....