joi, 12 martie 2009

Recunostinta ca mod de viata



Orice nerecunoştinţă este la bază nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu. El ne binecu­vântează cu sănătate, fericire şi bucurie de copii, însă noi ne bosumflăm fiindcă nu suntem preşedintele Americii. Ne rugăm să primim un loc de muncă, dar după ce l‑am primit ne plângem de salariu. Sunt oameni, milioane de oameni, care ar da tot ce au pentru un loc de muncă, orice loc de muncă. O femeie se roagă pentru o casă nouă, după care comentează că trebuie să facă curăţenie în ea.
O femeie necăsătorită se roagă fără încetare să se căsătorească, apoi stă posacă şi deprimată, fiindcă mult aşteptatul soţ nu este soţul perfect. Rareori suntem noi recunoscători faţă de Dumnezeu pur şi simplu, fără comentarii. Dumnezeu ne dă desert de îngheţată cu căpşuni şi noi ne plângem că nu are frişcă. Ne dă frişcă, şi suspinăm după cireaşa din vârf. La un moment dat ar trebui să învingem spiritul de lipitoare şi să spunem, “Este destul. Sunt satisfăcut. Este mai mult decât merit.”
Recunoştinţa, la fel ca nerecunoştinţa, poate deveni un mod de viaţă sau un obicei de viaţă. Este bine să începem a percepe situaţiile vieţii ca oportunităţi de a-L lăuda pe Dumnezeu. Caracterul nostru trebuie îmbăgăţit cu recunoştinţa.
Leonard Ravenhill povestea despre vizita unui preot la un azil oribil de nebuni în Marea Britanie, demult în ultima parte a secolului al nouăsprezecelea. Pe când intra preotul, un bărbat de la etajul al doilea al clădirii şi-a scos capul printre zăbrelele ferestrei şi a strigat către vizitatorul de jos, “Ai mulţumit astăzi lui Dumnezeu?”
“I-am mulţumit,” a răspuns acesta.
“Da,” i-a răspuns cel internat, “dar I-ai mulţumit că nu eşti nebun?”
Trebuie să fim specifici cu Dumnezeu. În loc să te plângi de ploaie, mulţu­meşte-I că ai viaţă. În loc să te plângi de soţul tău, mulţumeşte-I că nu eşti singură. În loc să te plângi că trebuie să te îmbraci cu bluza aceasta sau aceea, mulţumeşte lui Dumnezeu că ai o bluză. Recunoştinţa este un mod de viaţă care se învaţă. Este o mână deschisă în loc de un pumn strâns. Este a spune, Al tău în loc de a spune Al meu. Este duhul lui Isus în loc de duhul lumii.


Caracterul nu se formează doar prin urmarea strictă, deşi cu ciudă, a unor
reguli. El se învaţă cel mai bine prin celebrarea bucuriei harului lui Dumnezeu.
Caracterul trăit sau provovăduit prin metoda regulilor, distruge bucuria.

Celebrarea dezvoltării caracteru­lui nu este o slujbă grea şi apăsătoare, nici nu este biciul în mâna unui supraveghetor. În slujirea lui Dumnezeu există bucurie şi împlinire; El ne-a dat mai mult decât am putea să-I plătim înapoi vreodată. Caracterul de a trăi sărbătoarea recunoştinţei este cheia înţelegerii fericirii.

Care este teologia ta?