sâmbătă, 23 mai 2009

Mânia lui Dumnezeu


Mânia, e viciul sufletelor agitate, incapabile să-şi ţină nervii în frâu. Această patimă întunecă judecata; creierul nu mai lucrează, şi atunci omul acţionează orbeşte, iraţional, se descătuşează bestia din el. E o stare de nebunie trecătoare care face din om, cum se exprimă sfântul Vasile cel Mare, o fiară sălbatică, un câine turbat, un şarpe care muşcă şi ucide.

Pictorul Hieronymus Bosch, în tabloul în care reprezintă cele şapte vicii capitale despre care am mai amintit, aşează mânia pe primul loc. O reprezintă sub chipul a doi indivizi beţi, înarmaţi cu câte un cuţit, care se ceartă pentru o femeie. Într-adevăr, cine se lasă pradă mâniei e în stare să comită orice, inclusiv crima. E cunoscut în istorie pentru accesele sale de mânie ţarul Rusiei, Ivan cel Groaznic, cel care, odată, la mânie, şi-a bătut propriul copil până ce l-a omorât.

Ştiind că, orbit de mânie, omul e în stare să facă orice, apostolul Paul scrie:

"Mâniaţi-vă, dar să nu păcătuiţi. Soarele să nu apună peste mânia voastră şi să nu daţi prilej diavolului" (Efeseni 4,26-27).

Pentru primii creştini cărora le scria Apostolul aceste cuvinte erau foarte clare. Pentru noi au nevoie de explicaţii. Cuvintele "Mâniaţi-vă, dar să nu păcătuiţi" ar trebui traduse aşa: mâniaţi-vă, căci uneori mânia e legitimă, e chiar obligatorie, e mânie sfântă, dar nu păcătuiţi pierzându-vă controlul, întunecându-vă judecata, ieşindu-vă din minţi, expunându-vă să comiteţi, în această stare de excitare, tot felul de păcate, inclusiv crima. Iar "soarele să nu apună peste mânia voastră", adică mânia, când e legitimă, rare cazuri, trebuie să fie de scurtă durată. În mod normal şi obişnuit trebuie să fiţi blânzi şi smeriţi cu inima, să nu mocniţi în voi sentimente de ură şi de răzbunare. De ce? Ca să nu faceţi în voi loc Diavolului.

Destinatarii sfântului Paul cunoşteau ceea ce învăţau, pe bună dreptate, la vremea aceea esenienii de la Qumran, anume, că Diavolul îşi face locuinţă în trupul celor care se lasă pradă propriilor patimi.

Mânia nu e întotdeauna viciu. Mânia e justificată şi chiar obligatorie atunci când e îndreptată împotriva păcatului şi combate forţele răului. În acest caz ea nu porneşte din ură şi răzbunare, ci din iubire; e una din manifestările iubirii. Fiindcă Dumnezeu nu poate fi impasibil şi indiferent în faţa răului şi fiindcă iubirea îl obligă să-şi ducă la îndeplinire cu toată seriozitatea planul său de mântuire, mânia lui se dezlănţuie cu forţă împotriva răului, fără ca ea să se transforme în patimă oarbă şi necontrolată.

Tema mâniei lui Dumnezeu străbate întreaga Scriptură, de la prima pagină a Genezei, în care mânia lui Dumnezeu se abate asupra primilor noştri părinţi căzuţi în păcat, şi până la ultima pagină a Apocalipsei, unde sunt descrise timpurile escatologice în care cei şapte îngeri vor vărsa pe pământ cele şapte cupe pline cu mânia lui Dumnezeu ( Apocalipsa 15:7; 16:1).

Mânia lui Dumnezeu se abate asupra poporului evreu ori de câte ori acesta devine infidel şi neascultător, mai ales atunci când cade în idolatrie. Dintre profeţi, în special Ieremia şi Ezechiel apar ca profeţi ai mâniei lui Dumnezeu.

De aceea, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: "Iată, mânia şi urgia lui Dumnezeu se vor vărsa peste locul acesta, peste oameni şi dobitoace, peste copacii de pe câmp şi peste roadele pământului, şi va arde şi nu se va stinge" (Ieremia 7:20). "Îmi voi potoli astfel mânia, îmi voi domoli astfel urgia cu ei şi mă voi răzbuna ca să ştie că eu, Domnul, am vorbit în mânia mea, vărsându-mi urgia peste ei" (Ezechiel 5:13).

Mânia lui Dumnezeu se dezlănţuie şi împotriva popoarelor păgâne din cauza orgoliului lor nemăsurat. Isaia prevesteşte ce i se va întâmpla Babilonului: "Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el" (Isaia 13:9).

Dar mai teribilă ca oricând, mânia lui Dumnezeu se va dezlănţui la sfârşitul timpurilor, aşa cum o descrie profetul Sofonia în perspectivă escatologică: "Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi de nimicire... Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i salveze în ziua mâniei Domnului" (Sof 1,15.18).

În Noul Testament, întrucât Isus a venit în lume ca să răscumpere lumea de păcat, accentul se pune pe iertarea şi mila lui Dumnezeu, fără însă ca mânia lui Dumnezeu să fie eliminată atunci când mila şi iertarea sunt refuzate. Ne amintim de necruţătoarele cuvinte ale lui Ioan Botezătorul: "Văzând pe mulţi dintre farisei şi saducei venind să primească botezul, le-a zis: «Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să vină?»" (Mt 3,7).

Evangheliştii menţionează că Isus îşi rotea uneori cu mânie privirea asupra interlocutorilor săi, iar negustorii au putut experimenta pe pielea lor mânia lui Isus cel blând şi smerit cu inima, atunci când Isus i-a izgonit din templu, lovindu-i cu biciul şi răsturnându-le tarabele.

În parabolele sale, Mântuitorul ne vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu care îi va lovi la judecata de pe urmă, de pildă, pe cei ce refuză să ierte, în parabola celor doi datornici: "Stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna călăilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc, dacă fiecare dintre voi nu iartă din toată inima pe fratele său" (Mt 18,34-35). Sau pe cei care refuză împărăţia lui Dumnezeu în parabola invitaţilor la nunta fiului de împărat: "Când a auzit împăratul, s-a mâniat, a trimis oştile sale, i-a nimic pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea" (Mt 22,7).

Apostolul Paul vorbeşte în scrisorile sale în repetate rânduri despre mânia lui Dumnezeu. Le scrie, de pildă, romanilor:

Dar tu, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Şi anume, va da viaţă veşnică celor care, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea, şi va da mânie şi urgie celor care, din spirit de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire (Rom 2,5-8).

Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care sufocă adevărul în nelegiuirea lor (Rom 1,18).

Evanghelistul Ioan, de asemenea, ne spune că cine refuză credinţa în Cristos e fiu al mâniei: "Cine crede în Fiul are viaţa veşnică. Dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el" (In 3,36).

Sursa: ProFamilia

2 comentarii:

You may leave a message.May God Bless you!

Care este teologia ta?