"Trezirea" - Martin Lloyd-Jones (1)

Alte articole asemanatoare:
1. Lupta e grea, dar se merita
2.Umilinta- Adevarata Maretie
3. Fără Hristos nimeni nu poate trăi cu adevărat

„Cine este acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui? – „Eu sunt Cel ce am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!” – „Dar pentru ce Îţi sunt hainele roşii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?” – „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea, şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţâşnit pe veşmintele Mele, şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Căci în inima Mea era o zi de răzbunare, şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute, şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor, şi urgia Mea M-a sprijinit! Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea, şi le-am vărsat sângele pe pământ.” (Isaia 63: 1-6)

În comentariul pe care l-am făcut capitolului 62, am văzut cum profetul suferă din cauza condiţiei disperate a Ierusalimului, Biserica lui Dumnezeu. Şi am văzut reacţia lui faţă de aceasta, şi cum el decide să vegheze şi să se roage. El va pune străjeri pe ziduri şi va îndemna poporul să se roage fără încetare, să nu-I dea răgaz lui Dumnezeu, să nu se odihnească ei înşişi, până când Sionul nu va fi restaurat, iar Ierusalimul va fi o laudă pe pământ. Era o chemare la acţiune, la confruntare cu caracterul urgent al situaţiei. Şi l-am lăsat pe profet acolo, îndemnându-şi poporul şi angajându-se el însuşi să se dedice aşteptării înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să trimită alinare şi să-i aducă din nou într-o poziţie de privilegiu şi de putere.

Iar acum, în acest paragraf, ajungem la acest tablou extraordinar, pe care-l găsim în aceste şase versete. La prima vedere, cineva poate fi tentat să spună că acestea au fost intercalate. Nu par să aibă nici o legătură directă cu ceea ce s-a petrecut înainte. Rugăciunea profetului continuă în versetul şapte, care duce mai departe, mai mult sau mai puţin, ceea ce am lăsat la sfârşitul capitolului 62. Dar iată acest paragraf care apare deodată în mijlocul rugăciunii sale, a marelui său act de mijlocire. Bineînţeles, au existat unii care au spus că aici este ceva străin, care a fost adăugat doar. Asta este perspectiva celor care nu cred în unitatea acestei cărţi a profetului Isaia, ci o privesc ca pe o colecţie de profeţii răzleţe, făcute în diferite perioade de timp, care au fost mai apoi ajustate şi combinate de vreun editor. Sunt unii care susţin că acest paragraf nu ar trebui să fie aici, că locul lui ar fi în altă parte. Ei spun că această viziune i-a fost dată profetului cu altă ocazie dar, din nefericire, a fost introdusă aici şi întrerupe rugăciunea.

Ei bine, aceasta este manifestarea unei lipse totale de pătrundere spirituală, o ignoranţă îngrozitoare cu privire la căile lui Dumnezeu faţă de poporul Său.

În felul acesta, aceşti oameni cu o gândire raţionalistă pierd întotdeauna gloriile cele mai strălucitoare ale experienţei şi ale vieţii creştine. ( o spune Martin Lloyd-Jones).

Nu, aceasta nu este o intercalare. Aceasta este una dintre cele mai caracteristice acţiuni ale lui Dumnezeu faţă de poporul Său. Îl vedem aici pe profet într-o situaţie disperată, îndemnând şi chemând poporul său să i se alăture în veghere şi rugăciune, căci situaţia este, într-adevăr, disperată. Iar Dumnezeu priveşte spre ei, înţelege slăbiciunea lor şi condiţia dezolantă în care se află şi le oferă o încurajare. El face doar ceva care să le dea putere să continue în rugăciune şi veghere, şi aceasta este ilustrat în cele şase versete. Este o viziune care i-a fost dată profetului, o licărire a finalului, pentru ca el să nu slăbească, nici să nu se clatine, ci să poată merge mai departe şi să-i determine pe concetăţenii săi să continue marea luptă din domeniul spiritual. Cu alte cuvinte, i-a fost dată pentru a-l încuraja, pentru a-l întări. Iar aceasta este una dintre cele mai tipice acţiuni ale lui Dumnezeu cu privire la poporul Său.

Avem nevoie de încurajare în lupta în care suntem implicaţi. Într-adevăr, nu am fi capabili să mergem mai departe, dacă Dumnezeu nu ne-ar da aceste încurajări din când în când.

Culegerile noastre de imnuri sunt pline de ele:

Uneori o lumină surprinde /

Creştinul în timp ce cântă; /

Este Domnul care Se ridică /

Cu vindecare pe aripile Sale. (W. Cowper)

El o face din când în când. Deodată are loc o spargere a norilor şi apare o străfulgerare, o rază de lumină. Este dată de Dumnezeu, în îndurarea Sa, pentru a ne încuraja, pentru a ne ajuta să mergem mai departe. Suntem chemaţi să ne confruntăm cu situaţia. Este sumbră, jalnică, chinuitoare, epuizantă. Iar tendinţa noastră este de a eşua şi de a ne poticni. De fapt, noi toţi ne-am poticni dacă, din când în când, Dumnezeu nu ar face pentru noi exact lucrul pe care l-a făcut la acest punct pentru Isaia şi pentru copiii lui Israel.

Să înţelegem că există anumite lucruri de care trebuie să ne amintim în mod constant. Scripturile au fost date, după cum ne spune apostolul Pavel, nu doar pentru învăţătura noastră, ci şi pentru încurajarea noastră. De aceea Biserica Noului Testament, în înţelepciunea ei, a fost condusă de Duhul Sfânt să încorporeze aceste Scripturi ale Vechiului Testament cu cele ale Noului. Este acelaşi Dumnezeu care acţionează şi ceea ce a făcut atunci, face încă pentru noi. Acesta este modul în care Dumnezeu lucrează, încă, cu poporul Său credincios. Doresc să sugerez, aşadar, că ceea ce vom privi acum constituie cea mai mare încurajare posibilă pentru rugăciune şi mijlocire. Şi numai când vom înţelege semnificaţia acestui tablou măreţ, această viziune care i-a fost dată profetului, vom putea merge mai departe într-un mod care să ducă la binecuvântarea unei revărsări puternice a Duhului lui Dumnezeu. Aceasta este calea lui Dumnezeu.

Întâi avem problema, apoi îndemnul la rugăciune şi după aceea doar o încurajare, ca să nu ne descurajăm chiar înainte să fi început.

Când privim, aşadar, la acest pasaj, vedem că este o viziune. Profetului i s-a dat deodată o viziune a cuiva care venea din Edom, din Boţra, care era capitala Edomului. El apare şi este minunat de privit. Dar lucrul care atrage deodată atenţia profetului este că veşmintele îi sunt pătate de sânge. Iată că vine cineva care, evident, a fost implicat într-o luptă mare, într-o mare încăierare. Şi totuşi pentru profet este evident că omul este biruitor. El a trecut printr-o luptă cât se poate de sângeroasă şi totuşi a triumfat, şi iată-l stropit cu sânge, venind în măreţia puterii sale. Ce înseamnă aceasta? Care este mesajul de aici pentru poporul lui Dumnezeu?

Există câteva dificultăţi în această privinţă. Observaţi că Apocalipsa 19 este un comentariu cât se poate de uimitor despre toate acestea, şi există şi alte locuri în Scriptură care se referă la acelaşi lucru. Edom este întotdeauna folosit în Biblie pentru a simboliza şi reprezenta puterile care Îi sunt opuse lui Dumnezeu şi poporului Său. Edom, la origine, provine din Esau. Astfel că puteţi vedea aceasta ca o imagine a contrastului dintre Iacov şi Esau. Esau este omul profan, omul care nu obţine dreptul de întâi născut, omul care preţuieşte o mâncare de linte şi alte lucruri mai mult decât un drept de întâi născut – perspectiva lumească, tot ceea ce Îi este opus lui Dumnezeu şi lucrurilor Duhului. Când citiţi Scripturile, urmăriţi acest cuvânt Edom şi referirile la edomiţi şi veţi descoperi întotdeauna că în tipologia scripturală îi reprezintă pe duşmanii lui Dumnezeu, pe duşmanii ultimi ai lui Dumnezeu, cei care sunt împotriva lui Dumnezeu, a gloriei Sale şi a împărăţiei Sale.

Astfel dar, când citiţi despre ei în Scriptură, veţi descoperi că îi reprezintă pe cei care se opun în mod literal şi real copiilor lui Israel. Au făcut aceasta când copiii lui Israel trebuiau să intre în ţara promisă şi au făcut-o şi ulterior, după ce au intrat în ea. Acest popor al Edomului reprezintă duşmanul tradiţional al Israelului lui Dumnezeu în Vechiul Testament. Dar, bineînţeles, nu se opreşte la aceasta. Edomiţii reprezintă, de asemenea, puterile care s-au opus Domnului Isus Hristos. Nu contează cui aparţin sau din ce naţiune provin; simbolic, acesta este Edomul. Toate forţele şi puterile care s-au adunat împotriva Fiului lui Dumnezeu reprezintă Edomul spiritual. Şi, în acelaşi fel, reprezintă opoziţia şi ostilitatea care au fost manifestate împotriva Bisericii primare. Nu la multă vreme după ce Biserica a luat fiinţă, a început persecuţia şi, după cum vă amintiţi, s-au făcut încercări pentru exterminarea Bisericii. Există o mare ilustraţie a acesteia în Fapte, capitolul 12. Dar există multe altele, multe puteri care s-au adunat în încercarea de a înăbuşi şi a nimici Biserica primară.

Edom reprezintă, de asemenea, puterea care s-a opus Bisericii Creştine de-a lungul secolelor. Dacă nu am văzut nimic altceva în timpul acestor studii ţinute despre această chestiune a trezirii, am încrederea că ne-au oferit măcar un sens al istoriei. Biserica luptă astăzi pentru viaţa ei, dar nu este prima dată când o face. S-a întâmplat de multe ori până acum. Edom rămâne, Edom stă mereu de veghe, gata să se năpustească asupra noastră, gata să ne distrugă. Edomul spiritual este acolo şi de multe ori a avut succese mari, a fost triumfător, iar Biserica pare să fi fost într-o stare muribundă, aproape moartă. Este la fel şi astăzi, iar toate puterile şi forţele care se ridică împotriva noastră sunt simbolizate de Edom: împărăţia întunericului, împărăţia iadului, împărăţia Diavolului, împărăţiile acestei lumi. Suntem în aceeaşi condiţie ca cea din perioada de istorie la care se referă Isaia, pustiită şi părăsită.

Iar, în cele din urmă, trebuie să reţinem faptul că Edom reprezintă, de asemenea, forţele care se vor aduna în încercarea finală de a-L înfrânge pe Dumnezeu, pe Cristosul Său şi pe creştini, într-o luptă mare la Armaghedon. Acesta este Edom; toată această putere care Îl urăşte pe Dumnezeu şi doreşte să-L doboare, adunându-şi oştirile nevăzute pentru conflictul final. Edom!

Vedeţi acum imaginea care a fost descrisă aici de profet în viziunea sa. Iar de-a lungul secolelor, când Biserica lupta pentru viaţa ei şi când s-a confruntat cu teama dispariţiei, a fost obiceiul ei să facă referire la acest pasaj şi, adeseori, acesta a dat o nouă viaţă copiilor lui Dumnezeu. Ei s-au rugat probabil ani de zile, dar nimic nu s-a întâmplat. Duşmanul părea să devină mai puternic, în timp ce puterile Bisericii păreau să scadă, iar oamenii au început să se întrebe dacă merita să meargă mai departe. Totul era împotriva lor. Deodată s-au întors la aceasta şi au avut viziunea într-un mod proaspăt, fiind încurajaţi şi continuând să se roage. Fie ca acesta să fie efectul asupra noastră, privind şi noi la această viziune! Eşti epuizat şi slăbit? Te simţi descurajat? Ai un sentiment al disperării cu privire la întregul viitor al Bisericii Creştine şi al cauzei lui Dumnezeu?

Cunoaştem ceva despre aceste puteri ostile. Ni se vorbeşte în mod constant despre ele. Ce ne poate fi de folos? Există vreo speranţă pentru noi? Când începem să ne simţim astfel, nu există nimic mai important decât să ne menţinem ochii deschişi, să fim străjeri pe ziduri, cu privirea aţintită la orizont, la dealurile îndepărtate. Există vreo speranţă? Aici nu există nici una, aşa că haideţi să privim în depărtare. Ne-am organizat forţele, ne rugăm, priveghem şi totuşi ne întrebăm cum ar putea ceva să ne salveze când, deodată, cineva strigă „Cine este acesta? Cine este acesta care vine din Edom, din Boţra, în haine roşii?” Şi, imediat, apare o speranţă. În mijlocul întunericului şi al disperării, al deznădejdii, apare această persoană. „Cine este acesta?” Şi relatarea continuă.

Trebuie să ne amintim, pur şi simplu, de această Persoană binecuvântată, singura speranţă, ultima speranţă, da, dar speranţa neclintită. „Cine este Acesta …?” Haideţi să privim la El împreună. Să ne oprim din a mai privi lumea din jurul nostru şi să privim la El. Asta este ceea ce Biserica are nevoie să facă – să-şi ridice capul şi să privească la El. „Cine este Acesta…?” Să încetăm să mai privim la comunism. Să încetăm să mai privim la materialism, la ştiinţă şi la toate lucrurile despre care auzim atât de mult şi despre care vorbim atât de mult. Să ne întoarcem ochii de la ele.

„Cine este Acesta…?” Aici se află speranţa pentru Biserică.

Acesta este modul de a fi încurajaţi în rugăciune, în mijlocire. Ştiţi, prietenii mei, necazul nostru se datorează faptului că privim atât de mult la alte lucruri şi că am uitat adevărul despre El. De aici frământarea noastră, febrilitatea noastră şi sentimentul de deznădejde. Responsabilitatea noastră, repet, este să privim la El. Şi ce vedem?

Recomand Editura Perla Suferintei.

Cartea "Trezirea" de Martin Loyd-Jones