1 Corinteni 13 pe limba casniciei

(1) Chiar dacă m-aş ruga în public, astfel încât să-i fac pe toţi să se simtă umiliţi în faţa evlaviei mele, şi chiar dacă aş vorbi în faţa altora cu cuvinte pompoase, încât să-i duc de nas pe toţi cu elocinţa mea, şi chiar de aş avea o voce încât să storc în biserică lacrimi din ochii bătrânilor şi aplauze din partea tinerilor, dacă nu-mi iubesc soţia, sunt egal cu zero.

(2) Şi chiar dacă aş predica în biserică sau aş da învăţătură la întâlnirile tinerilor şi aş fi tobă de Biblie şi teologie, şi chiar dacă aş fi nelipsit de la toate repetiţiile de cor şi fanfară şi din toate misiunile, ba chiar şi la înmormântări, dacă nu-mi iubesc soţia pe care mi-a dat-o Dumnezeu, sunt egal cu zero.

(3) Şi chiar dacă m-aş scula cu noaptea în cap şi aş pleca la lucru şi aş avea chiar două sau trei slujbe, ca să aduc bani în casă, şi chiar dacă m-aş duce să lucrez în Spania sau Italia, şi chiar dacă mi-aş face casă mare şi mi-aş putea schimba maşina tot la doi-trei ani, şi am avea toate lucrurile necesare în casă, şi am mânca măcar săptămânal la restaurant, dacă nu-mi iubesc soţia, e totul egal cu zero!

(4) Dragostea rabdă multe critici şi refuzuri, multe oboseli ale partenerului, încăpăţânări şi schimbări de planuri.
Dragostea iartă de fiecare dată, ştie să şteargă lacrimi şi să îmbrăţişeze, să îmbărbăteze şi să restaureze. Dragostea ştie să jertfească din timpul şi activităţile ei plăcute, chiar şi atunci când ceea ce face nu trezeşte în ea entuziasmul pe care l-ar fi trezit activitatea ce şi-a propus-o.
Dragostea nu e invidioasă când partenera lui e considerată o soţie mai bună decât e el un soţ bun.
Dragostea nu îl consideră pe celălalt mai prejos ca valoare, daruri, aptitudini, sau ca fiind cel bun să asculte, nu să vorbească.

(5) Dragostea se spală pe dinţi, chiar şi pe picioare; nu-şi bate joc de tine şi nu te critică, nici nu te ia peste picior de faţă cu alţii.
Dragostea nu-l consideră pe celălalt un sclav care să slujească şi să-i împlinească toate poftele şi dorinţele.
Dragostei nu-i sare ţandăra de fiecare dată când celălalt nu îi face pe plac şi nu consideră că e buricul pământului, sau cel puţin al căsniciei.
Dragostea nu e răzbunătoare şi nici nu-i dă celuilalt de înţeles zilnic că „aşa cum faci tu, aşa o să-ţi fac şi eu”.

(6) Dragostea nu se bucură de necazul celuilalt, nici măcar atunci când acesta a dat cu capul în mod meritat; dragostea nu aşteaptă cu nerăbdare să păţească ceva partenerul, ca să-i poată arunca: „ţi-am spus eu că aşa va fi”.
Dragostea apreciază adevărul oriunde îl găseşte, chiar pe buzele partenerului care-i spune că a greşit.

(7) Dragostea nu trâmbiţează în public, nici celui mai bun prieten, greşelile partenerului.
Dragostea îl crede pe celălalt pe cuvânt şi nu ia atitudinea de agent FBI, de a-i urmări fiecare pas, doar se vor adeveri bănuielile lui.
Dragostea va nădăjdui în fiecare zi că celălalt va deveni mai blând, mai smerit, mai evlavios, mai iertător, mai înţelept, mai iubitor, şi nu îi va zice: „Tu niciodată nu o să…”
Dragostea suferă chiar şi nedreptăţile pe care i le face celălalt şi nu se transformă în ură, ci aşteaptă smerirea, împăcarea şi îndreptarea lucrurilor, înaintea lui Dumnezeu.

(8) Dragostea de felul acesta nu poate fi ucisă de nimeni şi nimic.
Căci aprecierile celor din biserică se pot duce; averea se poate pierde, iar realizările uita. Dar în căsnicie, ceea ce va însemna, va fi dragostea.

(9) Suntem chemaţi să ne implicăm în lucruri în parte şi să strângem bunuri în parte, dar să iubim pe de-a-ntregul.

(13) Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa că Dumnezeu ne va călăuzi în căsnicia noastră, speranţa că vom avea o viaţă fericită împreună, şi dragostea de azi, tare ca moartea şi ca locuinţa morţilor.
Şi, ziceţi şi voi dacă nu, asta contează cel mai mult

Sursa : Predici Reformate

Ce este aceea ?

Taţi care nu se schimbă

1 Ioan 2:14 " V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la inceput. V'am scris, tinerilor, fiindcă sunteţi tari, şi Cuvântul lui Dumnezeu rămâne in voi, şi aţi biruit pe cel rău".

"Eu vă voi fi Tată, şi voi Imi veţi fi fii şi fice" ( 2 Corinteni 6;18a).

Să-L numim pe Dumnezeul etern, infinit si neschimbat din Cer Tatăl nostru este un imens privilegiu. Statornicia Sa aduce un sentiment de siguranta peste familia Lui. Niciodată nu trebuie să ne indoim că principiile sau standardele lui Dumnezeu se vor schimba.

Ceea ce era rău acum o mie de ani rămâne rău şi astăzi. Adevărul de ieri este şi adevărul de astăzi. El nu se ajustează după influenţele exterioare. El nu se conduce după nişte capricii exterioare. Asupra lui Dumnezeu si asupra Cuvântului Său timpul nu lasă nici o urmă. El a fost, este şi va fi un Tată care nu se schimbă. (Maleahi 3:6)

Un tată muritor nu poate spera să ajungă la acest nivel de "neschimbare". Gândirea sa are nevoie, ocazional, de ajustăriş uneori nu este consecvent. Timpul işi pune amprenta asupra lui, ii schimbă culoarea părului, ii incetineşte pasul, ii modifică fruntea: din netedă în brăzdată de riduri. Programul şi responsabilităţile de familie se schimbă. Poate chiar să devină din tată bunic.

Toate aceste transformări sunt previzibile pentru taţii pământeşti. Ceva insă n-ar trebui să se schimbe.

Devotamentul faţă de Dumnezeu. Omul inţelept işi construieşte casa pe stâncă. De ce ? Pentru că stânca nu se mişcă uşor. Intr-o lume agitată, haotică, un tată inţelept aduce siguranţa in familia lui, ancorându-se ferm pe Stâncă. Pentru a primi călăuzire in slujba de părinte, un tată creştin studiază Cartea Sfântă mai mult decât celelalte cărţi. Atunci când apar problemele, el e gata să folosească uşa rugăciunii şi apoi linia telefonică. Această ordine a lucrurilor nu se schimbă.

Loialitate faţă de biserică. Un tată care doreşte să formeze o familie stabilă, nu va incerca acest lucru in afara bisericii. El lucrează impreună cu biserica şi o apără cu zel. Copiii lui nu intreabă: "Mergem la rugăciune?" Ei ştiu deja acest lucru. Atunci când biserica abordează o problemă curentă, copiii lui se aşteaptă la susţinere din partea sa. Înfăţişarea, limbajul, maşina, afacerea lui -toate acestea sunt dovezi ale faptului că biserica ii este dragă. Când biserica ii atinge şi pe copiii lui, legaturile pot fi incordate, dar loialitatea rămâne de fiecare dată.

Convingere personală. Fiecare tată evlavios trebuie să fie ancorat in convingeri puternice. Inconsecvenţa destramă familia. Convingerile părinţilor nu trebuie să expire, numai dacă nu e vorba cumva de slăbiciune spirituală sau idealism nerealist. Convingerile pe care un tată si le-a format atunci când fiul lui cel mai mare avea cinci ani nu trebuie să se schimbe atunci când fiul ajunge la vârsta adolescenţei. Regulile familiei se aplică acasă şi departe de casă, indiferent de vizitatori. Ferice de copilul -frustrat sau supus- care poate spune : "Ştiu ce va zice tata". Un tată care taie cablurile convingerilor sub anumite presiuni ale familiei sau ale capriciilor ii pune pe toţi, spiritual vorbind, pe o mare involburată.

Dragostea faţă de familie. La lucru sau la masă, pe drum sau in pat, impreună cu familia sau departe de ea, odihnit sau sub presiune, dragostea tatălui este constantă. Afacerile sau serviciul nu il acaparează atât de mult, incât să nu mai aibă timp să sufle peste un deteţel zgâriat. Copiii lui nu se vor intreba niciodată dacă işi iubeste maşina mai mult decât pe ei. Ei ii simt nerăbdarea de a-i vedea invăţând, doinţa de a le răspunde la intrebări şi preocuparea pentru sufletele lor. Şi dacă văd că dragostea lui se schimbă, e doar pentru că devine mai profundă.

Când tata este constant, celelalte schimbări contează mai puţin. Un tată creştin care nu fluctuează in funcţie de schimbările vieţii este cel mai mare dar oferit familiei lui.

De Keith Kreider, din Revista creştină :"Sămânţa Adevărului" -luna martie 2009.

Alte articole din Sămânţa Adevărului :

De ce mangaierile sunt gresite ?

What is that ?

"Tati, dar ce e asta?"

What is that?
A sparrow.

Rabdarea noastra va realiza mai mult decat forta noastra. Edmund Burke

Sufletele mari rabda in tacere. Friedrich von Schiller

Iti mai aduci aminte cata grija a avut mama/tatal tau de tine? Plimbariile in parc, iesirile in oras sau diminetiile racoroase cu rasaritul lor de soare la 6 dimineata, la pescuit in delta.
Eu da. Sunt amintirile mele neperisabile.

Urmareste si descopera aici o lectie faina de viata.

Care sunt limitele rabdarii tale?
Rabdarea presupune stapanire de sine, calm si ratiune. Adica, nu numai sa nu-ti iesi din fire pentru orice nimic, ci sa si depasesti iritarea provocata de cel de langa tine.

Sa fim intelepti si sa invatam cu totii iubirea si rabdarea Lui.

Comunicarea in A.D. 2009

“Dacă azi oamenii nu mai ştiu să vorbească, e pentru că nu mai ştiu să asculte.Nu foloseşte la nimic să vorbeşti bine: trebuie să vorbeşti repede, pentru a ajunge să termini înainte de a cădea răspunsul celuilalt; de fapt nu ajungi niciodată.

Poţi să spui orice, oricum – e inutil: eşti imediat întrerupt.

Conversaţia e un fel de foarfece, fiecare taie scurt vorba vecinului ”(Jules Renard, Jurnal,1893)

"Un ascultător bun nu numai că este popular pretutindeni, dar, după o vreme, şi ştie câte ceva." (Wilson Mizner)

Henry David Thoureau marturisea :"cel mai mare compliment care mi-a fost facut vreodata a fost cand cineva mi-a cerut parerea si mi-a ascultat cu atentie raspunsul".

'o ora de conversatie valoreaza mai mult decat cincizeci de scrisori' (Madame de Sevigne)

A fi capabil să îţi asculţi interlocutorul este o artă pe care destul de puţini o posedă. Printre gafe cele mai întâlnite în ascultare se numără întreruperea interlocutorului. Este cel mai nesuferit obicei în ceea ce priveşte ascultarea. Cei obişnuiţi să întrerupă îşi petrec timpul nu ascultând ceea ce li se spune, ci formulându-şi propriul răspuns. Interesaţi fiind doar de ideile lor, ei nu dau prea mare atenţie cuvintelor celorlalţi, ci aşteaptă un moment propice când să poată interveni cu un „O, asta nu-i nimic. Să vezi ce mi s-a întâmplat mie!" gestul denotă prin excelenţă o proastă creştere şi o desconsideraţie a partenerului. Atunci când întrerupi pe cineva, nu faci altceva decât să calci peste ideile acelei persoane şi lucrul acesta este la fel de nepoliticos, şi, uneori, la fel de dureros, ca şi când ai călca acea persoană pe picioare.

1.comunicare - 2.bani - 3.sex

Anul 2008,record absolut in materie de divorţuri

Cauzele emise de sociologi si psihologi sunt acestea : comunicarea, banii si sexul.

An de an, numărul divorţurilor în România a avut o rată de creştere îngrijorătoare. Anul trecut, s-au înregistrat cele mai multe divorţuri din istoria ţării.

Potrivit Institutului Naţional de Statistică (INS), în luna iulie 2008, prin hotărâri judecătoreşti definitive s-au pronunţat 2.594 de divorţuri, cu 186 de cazuri mai puţin decât în luna iunie. Rata corespunzătoare fenomenului s-a redus de la 1,58 de divorţuri la mia de locuitori în iunie până la 1,42 de divorţuri la mie.

Numărul de divorţuri din iulie 2008 a fost însă mai mare cu 785 de cazuri decat în iulie 2007, când se înregistrase o rată de 0,99 la mia de locuitori.

În noiembrie 2008, s-au pronunţat 2.826 de divorţuri, cu 552 mai multe decât în luna octombrie. Rata divorţurilor a fost în luna octombrie de 1,60 la mia de locuitori faţă de 1,25% în luna precedentă.

Peste 40.000 de divorţuri în 2008

Datele furnizate de INS arată că în România s-au pronunţat peste 40.000 de divorţuri, din care 17.330 de procese au fost soluţionate în primul trimestru al anului 2008. Anul trecut, România a înregistrat un număr record de divorţuri (pentru a compara cifrele daţi click pe tabelul de mai jos).

Din acestea, peste 13.500 de cauze au primit sentinţe definitive în primele 6 luni de la intrarea lor pe rolul instanţelor. 2.272 de dosare au stat în instanţă între 6 şi 12 luni, iar peste 1.000 de procese au primit sentinţe definitive după un an.
În Bucureşti, se pronunţă cam 250 divorţuri pe săptămână, care rămân definitive. În localităţile rurale de lângă Capitală, numărul este de aproximativ zece divorţuri pe săptămână.

La sfârşitul primului trimestru, pe rolul instanţelor se mai aflau aproape 23.500 de dosare de divorţ, din care peste 2.700 de cauze stăteau în instanţă de mai mult de 6 luni, iar peste 400 de dosare, de un an.

În prima parte a anului, judecătorii au respins, în prima parte a anului, 604 acţiuni de divorţ, iar peste 720 de cupluri şi-au retras cererile.

Motivul principal al divorţurilor, banii

Avocatul Cătălina Samaru a explicat că cele mai multe discuţii într-un cuplu pleacă de la bani. “Cel mai întâlnit motiv de divorţ este acela că bărbaţii îşi doresc teoretic o familie dar, ulterior, când apar copiii, dau înapoi, fug de responsabilităţi. Faptul că trăim în nişte vremuri mai dificile din punct de vedere economic îi determină pe cei doi soţi să fie suspicioşi în legătură cu veniturile celuilalt şi cu destinaţia banilor”.

Ea a mai adăugat că cele mai multe divorţuri sunt intentate de femei. “85% din femei renunţă la căsnicie. La ora actuală, femeile sunt mult mai puternice şi mai independente şi nu le este frică să rămână singure. Bărbatul se hotărăşte foarte greu să divorţeze. Pentru el, căsnicia a devenit un cotidian şi, din comoditate, nu renunţă la ea”.

Cel mai des divorţează cuplurile de 32 – 38 de ani

Avocatul Cătălina Samaru afirmă că cel mai des divorţează cuplurile de 32 – 38 de ani. „Ca şi segment de vârstă dominant în materia divorţurilor sunt persoanele de 32 – 38 de ani. Românii de până-n 32 de ani consideră că toate conflictele se pot `repara` până la urmă. Cei care au vârsta peste 38 de ani sunt obişnuiţi cu situaţia căsniciei lor şi divorţează foarte greu”.

Cel mai nou întâlnit motiv de divorţ este plecarea unei părţi în străinătate, la muncă. Potrivit avocatului, aceste cazuri sunt rare, cuplurile având, de regulă, o căsnicie de mult eşuată. Aşa că îşi întemeiază o altă familie în străinătate şi nu se mai întorc în România. „Am cam cinci cazuri de acest gen pe an, când cuplul nu mai este de fapt un cuplu. Cele două persoane îşi construiesc o altă viaţă, au alţi parteneri”.

“Intelectualii au cele mai urâte motive de divorţ”

De asemenea, Cătălina Samaru susţine că în mediul rural rata divorţurilor este mult mai mică. „Soţii se cunosc de foarte tineri. Practic, ei cresc împreună, trudesc cot la cot, ca să-şi facă o casă şi un trai decent. Mai mult decât atât, cei de la sate nu sunt foarte docţi, aşa că între ei nu apar orgolii sau principii diferite”.

În opinia avocatului, căsniciile între intelectuali durează cel mai puţin. „ Uimitor este că intelectualii au cele mai urâte motive de divorţ şi în majoritatea cazurilor copiii lor rămân marcaţi de aceste despărţiri”.

Cât durează un divorţ

În instanţele din România, un divorţ poate dura chiar şi trei ani. Potrivit Consiliului Superior al Magistraturii, 500 de cazuri au fost date sentinţe definitive după aproape trei ani, iar 300 de procese au durat mai mult. Majoritatea divorţurilor se soluţionează până în şase luni.

Un divorţ care se termină într-un termen costă în jur de 300 lei. Dacă are mai mult de trei termene, se ajunge la suma de 700 lei, iar dacă procesul de divorţ se prelungeşte timp de mai mulţi ani, se plăteşte suma de 1.200 lei.

Divorţul nu mai este privit ca un eşec

Psihologul Alexandra Dediu ne-a spus că este din ce în ce mai greu să se păstreze o căsnicie, pentru că românii nu mai ştiu să rezolve conflictele din familie. “Oamenii nu mai au răbdare. La orice neînţelegere, se despart, nu mai fac compromisuri. Acest lucru este o consecinţă a faptului că legile şi normele societăţii nu mai presează ca altă dată. Acum nu mai există prejudecăţi. În timpurile noastre, divorţul nu mai este privit ca un eşec”.

De asemenea, Dediu ne-a vorbit despre tinerii care renunţă la ideea de familie. În cele mai multe cazuri, vinovată este mass-media, care promovează din ce în ce mai mult noţiunea de divorţ. În mai toate publicaţiile şi emisiunile tv, se prezintă cazuri de despărţiri celebre, exemple negative pe care românii, din păcate, le urmează.

Psihologul consideră că în viaţa unui cuplu nu trebuie să existe abuz, infidelitate, lipsă de responsabilitate, pentru că atunci divorţul este iminent, cei doi se despart.

“O altă cauză a numărului de divorţuri în creştere este şi emanciparea femeii, care nu se mai complace în situaţii dificile. Ea alege să se despartă de soţ, chiar şi în cazul în care are un copil cu el. Femeia din ziua de azi nu se mai teme să crească un copil singură”, a mai adăugat Alexandra Dediu.

Cosmin Pascu Bisericata

Bărbaţilor : Iubiţi-vă nevestele....

"Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea" Efeseni 5:25

Abuzul verbal

Abuz Verbal – Caracteristici

Abuzul verbal este o boala foarte raspandita care ataca fiecare fiinta umana intr-un moment al vietii; pe unii mai mult decat pe altii. Poate fi o forma foarte devastatoare de abuz cand aceste atacuri se experimenteaza mai des. Abuzul verbal nu poate fi vazut ca lovituta fizica, insa produce pagube emotionale si mintale. Caracteristicile de identificare a abuzului verbal sunt urmatoarele, desi nu se limiteaza la acestea:

- A considera intotdeauna opiniile altora irelevante si gresite.
- A nu tine cont de sentimentele celuilalt.
- A folosi in gluma cuvinte abuzive.
- A refuza sa-i asculti pe ceilalti.
- A folosi acuzatii si critica pentru a-i manipula si controla pe ceilalti.
- A fi critic si judecator cu altii.
- Minimalizarea preocuparilor altora.
- Distrugerea consecventa a increderii in sine a omului.
- Amenintari de lovire fizica.
- Anularea voita a intalnirilor sau a intelegerilor.
- A avea pretentii mari sau imposibile de la ceilalti.
- Negarea comiterii abuzului.
- A-i speria pe oameni prin izbucniri de furie.

Abuzul Verbal – Evitarea depresiei

Uneori oamenii folosesc cu asprime cuvintele, fara sa realizeze cat de dureros suna ele. Un atac zilnic de cuvinte jignitoare duce la depresie, care este foarte obisnuita in situatiile abuzive. Evitarea depresiei poate fi realizata cand urmati pasii pentru alungarea ei. Pasivitatea in astfel de situatie naste depresie. Aici sunt cativa pasi pe care oamenii ii pot urma pentru a contracara efectele depresiei aparute din cauza abuzului verbal.

- Intelege ca nu esti tu de vina pentru abuz.
- Abuzul nu este justificat niciodata.
- Discuta comportamentul inadmisibil cu cel care te abuzeaza.
- Fa-l sa inteleaga cat de mult te ranesc cuvintele aspre.
- Discuta obiceiurile pe care ambele parti le pot schimba pentru a imbunatati relatia.
- Cauta consiliere: indiferent daca veti merge impreuna, separat sau singur.
- Inconjoara-te cu prieteni, un grup din biserica sau familia care sa te sustina.
- Daca abuzul verbal devine fizic, siguranta personala este imperativa.
- Paraseste situatia periculoasa si lasa un timp sa se calmeze.
- Persoana care se confrunta cu depresie datorita abuzului verbal trebuie sa inceteze sa se se invinovateasca pentru aceste probleme.

Atunci cand esti abuzat verbal, nu uita:

- Sa fii calm.
- Nu te agita.
- Sa-l lasi pe cel care te abuzeaza sa-si dea drumul. Isi va pierde energia si poate va intelege ca cealalta persoana refuza sa devina victima a abuzului lui/ei.
- Sa nu-l rasplatesti pe cel care te abuzeaza, reactionand la actiunile/vorbele lui cu raspunsuri aspre. Daca te agiti, il vei ajuta pe abuzator sa stie ca cuvintele lui au avut putere de a afecta sentimentele tale.

Abuzul Verbal – Un exemplu personal

Am avut de-a face cu abuz emotional si verbal din partea sotului meu, care a fost o persoana foarte dificila. Dumnezeu m-a ajutat sa trec prin acestea aducandu-mi versete din Biblie in minte. Atat de mult m-a ajutat acest lucru!

“Intariti-va si imbarbatati-va! Nu va temeti si nu va inspaimantati de ei, caci Domnul, Dumnezeul tau, va merge El Insusi cu tine, nu te va parasi si nu te va lasa” (Deuteronom 31:6).

“Caci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frica, ci de putere, de dragoste si de chibzuinta” (2 Timotei 1:7)

“Pot totul in Cristos, care ma intareste” (Filipeni 4:13).
Exemplul lui Isus m-a ajutat cel mai mult. El a suferit mult mai mult decat mine. El a fost judecat, acuzat de infractiuni pe care nu le-a facut si in cele din urma omorat in cel mai umilitor si dureros mod. Daca Isus a dispretuit rusinea pe cruce, atunci pot dispretui si eu rusinea aplicata mie de sotul meu. Pe langa aceasta, continuu sa-l tratez cu respect.

Dumnezeu ma iubeste pe mine; te iubeste si pe tine. Il cunosti pe El? El te poate ajuta sa treci prin toate incercarile.

Prin curtoazia lui Cosmin Pascu

Comunicarea in familie

Nu ştiu cât de multă importanţă acordăm fiecare din noi comunicării, nu ştiu dacă subiectul propus pentru această temă pare sau nu simplu şi deja cunoscut, în schimb merită să încercăm împreună o reflecţie asupra acestui proces, în speranţa că acest lucru ne va ajuta să îmbunătăţim comunicarea cu ceilalţi şi, de ce nu, cu noi înşine.

Mă întrebam unde ar trebui să caut "rădăcinile" comunicării şi în minte mi-a apărut imaginea albinelor care folosesc un cod foarte ingenios al mişcărilor pe care le descriu în zbor pentru a comunica între ele informaţii despre direcţia, distanţa şi natura hranei. Aceasta înseamnă că, în absenţa comunicării, albinelor le-ar fi foarte greu, poate chiar imposibil, să-şi satisfacă nevoia de hrană. Rămânând în continuare în lumea necuvântătoarelor, ne putem imagina rolul pe care îl joacă procesul comunicării în satisfacerea nevoii de securitate (spre exemplu, rolul semnalelor de avertizare atunci când se apropie un pericol).

Dar ce rol are comunicarea pentru noi, oamenii? Se ştie că nevoile fiinţei umane sunt complexe. Abraham Maslow vorbea despre nevoi fiziologice, nevoia de securitate, nevoia de afiliere (apartenenţă, acceptare, afecţiune), nevoia de stimă şi statut, nevoia de autorealizare. Într-o anumită măsură acestea au o bază comună cu cele ale animalelor, dar se diferenţiază net prin modelarea lor culturală.

Ar fi interesant în acest moment să ne oprim puţin şi să căutăm răspunsuri la câteva întrebări:
- Cum anume comunic eu celor din jur nevoia mea de apartenenţă sau de acceptare ori de afecţiune?
- Cum folosesc comunicarea pentru a-l ajuta pe cel de lângă mine să-şi satisfacă aceste nevoi?

Aceste întrebări ne vor conduce spre o altă temă de discuţie: care sunt formele comunicării? O clasificare simplă ne va ajuta să distingem comunicarea verbală de cea nonverbală. Pe cale verbală reuşim să comunicăm ideile, să denumim emoţiile şi sentimentele, în vreme ce comunicarea nonverbală îmbogăţeşte capacitatea noastră de expresie prin mimică, gesturi, postură, distanţă şi contact fizic.

Este firesc să ne întrebăm:
- Ce comunicăm cu mai multă uşurinţă, ideile sau emoţiile?
- Dacă în şcoală învăţăm în mod special să comunicăm idei, cine ne învaţă să comunicăm emoţii şi sentimente?

Viaţa în societate înseamnă şi comunicare. De aceea noi exersăm comunicarea în fiecare zi, alternând de fiecare dată cele două roluri: cel de "emiţător" şi cel de "receptor". Am fi tentaţi să credem că situaţia de comunicare e similară cu cea a două vase comunicante în care se transmite pur şi simplu o cantitate (de informaţie) dintr-o parte în alta. În realitate însă, constatăm că există o diferenţă mare între ce doreşte "emiţătorul" să comunice şi ce primeşte "receptorul". Din cauza dificultăţii de a exprima gândurile în cuvinte, ce spune "emiţătorul" va fi mai puţin decât ce doreşte el să spună. Apoi, din cauza "zgomotelor" contextului în care are loc comunicarea, ceea ce aude "receptorul" va fi mai puţin decât a fost emis şi, continuând, ce va înţelege va fi mai puţin decât ce a auzit, ce va reţine mai puţin decât ce a înţeles, iar ceea ce va accepta, mai puţin decât ce a reţinut.

Ţinând cont de existenţa unor "pierderi" semnificative în transmiterea mesajelor, apare firească preocuparea de a îmbunătăţi comunicarea. Cu alte cuvinte, ce putem face pentru a comunica mai eficient? În calitate de "emiţători", va fi important să ne clarificăm în privinţa ideilor pe care dorim să le comunicăm, a emoţiilor pe care dorim să le exprimăm, a felului în care ne utilizăm corpul pentru a comunica ideile şi emoţiile dar şi a modalităţii prin care putem afla dacă celălalt a recepţionat bine mesajul transmis (obţinerea feed-back-ului).

Ca "receptori", vom exersa aşa-numita "ascultare activă", adică îl vom ajuta pe celălalt să observe că suntem atenţi la ceea ce comunică (îl privesc, îmi îndrept corpul spre el, mă apropii, înclin uşor capul în semn de aprobare, îi comunic ce am înţeles din ce mi-a spus, cer precizări dacă este necesar sau repet mesajul său dar cu alte cuvinte).

La fel de important este să descoperim care sunt "barierele comunicării". Odată descoperite, vom fi liberi să alegem dacă le vom mai folosi ori nu. Iată câteva exemple:
- Ameninţările (produc teamă, supunere, resentiment, ostilitate): "Fă aşa, dacă nu..."
- A da ordine (folosirea puterii asupra altuia): "Nu mai întreba de ce, fă-o fiindcă aşa spun eu!"
- Critica (descurajează iniţiativa): "Nu munceşti destul."
- Insulta: "Numai un idiot ar spune asta."
- Etichetarea: "Eşti un leneş."
- Interogarea: "Ce-ai făcut de la 10 la 12? Cât timp ţi-a luat să termini ce aveai de făcut? Ce-ai făcut după? Unde ai fost?"
- Lauda în scopul manipulării: "Dar ţie îţi iese aşa de bine! Nu vrei să-l faci şi pe al meu?"
- Sfat necerut (când persoana nu vrea altceva decât să fie ascultată): "De ce nu faci aşa?"
- Schimbarea subiectului: "Lasă c-o să-ţi treacă... Să-ţi povestesc ce film am văzut aseară."
- Punerea în prim-plan a propriei persoane: "Să mă fi văzut pe mine când mi s-a întâmplat..."
- Refuzul de a accepta problema: "Nu avem ce discuta. Eu nu văd nici o problemă aici."
- Încurajarea prin negarea existenţei problemei: "Nu fi nervos." "Nu te teme, va merge." "Vei fi bine."

În calitate de părinţi şi/sau de educatori, vom constata că avem o mare putere dar şi o mare responsabilitate oferită de... cuvânt. Ceea ce aude un copil despre sine din partea unui părinte sau a unui educator va determina un efect de predicţie care se autoîmplineşte. El va ajunge să fie ceea ce spun şi cred părinţii lui că este ("fără minte", "un mincinos", "un leneş" etc.). Deşi intenţiile părinţilor sunt bune (să prevină un eveniment negativ sau înrăutăţirea unei situaţii), prin mesajele lor ei pot determina efecte contrarii. Câteva exemple:
- "Şi ce dacă am spart geamul; oricum mama şi tata mi-au spus că nu sunt bun de nimic."
- "Eşti ca unchiul Ion." (care e la puşcărie)
- "Ai înnebunit sau ce ai?"
- "Ce leneş eşti."
- "Eşti un egoist."
- "Nu mă mai bate la cap!"
- "Eşti neîndemânatic."
- "Habar nu ai pe ce lume trăieşti."
- "Nu ţii cont de nimic."
- "Întârzii întotdeauna."
- "N-ai minte nici cât o ceapă degerată."
- "Dă-mi lucrul înapoi, obrăznicătură."
- "Eşti ca taică-tău! De ce nu eşti bun cu fratele tău mai mic?"
- "E foarte timidă, nu ştiu ce se va face mai târziu."
- "Nu prea îi merge mintea la şcoală, dar la prostii nu-l întrece nimeni!"
- "Mă înnebuneşti. Mă doare capul din cauza ta. Vrei să mor?"
- "Uite ce-i faci mamei tale."
- "Mai bine nu te năşteai."

Să ne imaginăm aceiaşi părinţi dar care cântăresc greutatea cuvintelor înainte de a le rosti. Ar putea spune:
- "Ştiu că eşti deştept şi că vei face faţă la matematică dacă te va ajuta cineva."
- "Corpul tău se reface repede după boală. Odihneşte-te puţin şi te vei face repede bine."
- "Ai foarte multă energie. Te rog las-o mai încet pentru că eu obosesc mai repede."
- "Ai fost foarte grijuliu cu copilaşii aceia. Chiar te-au plăcut."
- "Băiete, ai multă imaginaţie. Îmi place ce ai făcut."
- "Cânţi extraordinar. Ai o voce deosebită."
- "Îmi place cum ai făcut asta."
- "Te-ai comportat ca un copil mare."
- "Chiar dacă ai greşit, ai învăţat ceva din asta."
- "Tu eşti un copil bun, dar acum ai făcut ceva rău. Acum sunt supărat."
- "Am încredere că tu o să-ţi respecţi promisiunea."
- "Pentru că ai greşit trebuie să plăteşti. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc."
- "Faptul că ai minţit mă face să am îndoieli în legătură cu ce-mi spui tu, dar eu aş vrea să am încredere în tine."
- "Îţi cer ajutorul pentru că ştii să faci asta foarte bine."

Este evident că aceste expresii transformă comunicarea într-un excelent instrument pe care îl putem folosi în educarea copiilor, ajutându-i pe aceştia să se simtă iubiţi şi acceptaţi.

Cum altfel am putea încheia încercarea noastră de abordare a unei teme atât de vaste şi de generoase decât prin intermediul unei metafore. Anthony De Mello a reuşit să surprindă "greutatea" cuvântului într-o poveste simplă dar plină de tâlc:

Povestea vulturului

Un bărbat a găsit într-o zi un ou de vultur. L-a luat şi l-a pus în cuibul unei găini din ograda sa. Odată cu puii de găină a ieşit şi puiul de vultur, iar acesta a crescut împreună cu ei.

Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce făceau şi găinile de curte, scurmând pământul după viermi şi insecte, gândindu-se că şi el e găină... Într-o zi, văzând o pasăre pe cer, a început să dea din aripi şi chiar a reuşit să zboare câţiva metri în aer. Când au văzut aceasta, păsările din curte au început să râdă spunându-i că degeaba încearcă să imite zborul păsărilor... oricum nu va reuşi pentru că nu este altceva decât o găină... iar găinile nu zboară.

Anii au trecut si vulturul a îmbătrânit. Într-o zi a văzut o pasăre mare şi impunătoare deasupra lui, pe cer. Ea zbura cu măiestrie în bătaia vântului, dând cu forţă din aripile sale puternice şi aurii. Bătrânul vultur s-a uitat în sus cu teamă dar şi cu respect. "Cine e această pasăre?" a întrebat.

"Acesta e vulturul, regele păsărilor", au răspuns păsările de curte. "El aparţine cerului. Noi aparţinem pământului pentru că suntem găini". Astfel, vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta i s-a spus că este.

Comunicarea in familie- Consilier- Cristian Serban.