Care sunt motivele pentru care mergi la biserica?

Trebuie sa mergem la biserica?

Această întrebare se face din ce în ce mai auzită şi izvorăşte din frământarea şi de pe buzele a tot mai mulţi oameni care se pare că Îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu. Dacă această întrebare ar veni din partea celor mai lumeşti, a celor mai iubitori de bani, a celor mai bogaţi, a celor mai lacomi, a celor mai certăreţi participanţi, nu m-aş obosi să scriu; dar tocmai pentru că aceasta este frământarea acelora care s-au scârbit de viaţa duplicitară pe care o duc, de căderea permanentă în păcat, de lipsa de roade din viaţa lor şi de puţinele progrese pe care le-au făcut, de aceea, doresc să împărtăşesc aceste gânduri.

Această întrebare îmi aduce aminte de o altă întrebare care se ridica frecvent cu ceva timp în urmă (mai puţin astăzi) de către un alt grup de participanţi la întâlnirile bisericilor: „Este bine să mergem la teatru?” Desigur, nu creştinii zeloşi, evlavioşi puneau această întrebare, ci aceia care şchiopătau de ambele picioare. Dar îndrăznesc să spun că se poate da acelaşi răspuns la ambele întrebări, deoarece astăzi „mersul la biserică” are aceeaşi motivaţie şi aduce aceleaşi efecte pentru cei mai mulţi participanţi ca şi mersul la teatru.

Înainte de a mă împroşca cu pietre, dă-mi voie să mă apăr; şi te rog înaintea Celui ce este gata să vină să judece vii şi morţii (Isus Hristos) cercetează-ţi motivaţia cu care mergi la biserică şi ia aminte la efectele pe care le aduce în viaţa ta această practică ca să vezi dacă nu cumva eşti un om nelipsit de la teatru şi nu de la templu.

Cu câteva decenii în urmă Dr. A.W. Tozer spunea: „Mi se pare semnificativ; dacă nu chiar ameninţător, faptul că în limbajul bisericesc de astăzi apar atât de frecvent cuvintele program şi programare." Într-adevăr ceea ce a observat Dr. Tozer este semnificafiv (plin de semnificaţie), dar ceea ce a fost o ameninţare atunci, acum este o realitate tragică pe care o experimentăm. Adoptarea cuvântului program pentru a descrie întâlnirile de biserică, a fost o ameninţare pentru viitorul apropiat al bisericilor, ameninţare care suna aşa: în curând veţi fi teatre. Dar cel ce ne-a ameninţat odinioară, ne a prins acum: aţi devenit teatre. Pentru că cuvântul program a fost preluat din teatru şi era foarte bun acolo pentru că teatrul este un loc de privit pentru cei ce ocupă un loc în sală şi un loc de oferit spectacole pentru cei ce urcă pe podium; şi cine neagă faptul că este necesară o programare pentru susţinătorii de spectacole pentru ca apoi să fie anunţaţi şi privitorii?

Conducătorii bisericilor din trecut nu s-au cutremurat când au văzut că cuvântul program li se potriveşte şi lor, că ceea ce trebuia să fie părtăşia sfinţilor a devenit un program, ci – lipsindu-le discernământul ca să vadă ameninţarea – l-au adoptat şi l-au sfinţit în loc să se pocăiască şi să se întroarcă la dragostea primilor creştini. Ne-au dat aurul părtăşiei sfinte pe arama sclipitoare a programului. Această practică L-a scos afară pe Domnul Isus Hristos din adunările noastre, şi în loc să ne adunăm în jurul Omului , ne strângem în jurul unui om, locul în care Isus Hristos trebuia să fie prezent în mijlocul mădularelor Sale, a devenit un loc în care unii ţin spectacole şi alţii le privesc. Va trebui să decidem acum dacă vom păşi pe urmele înaintaşilor noştri adoptând şi sfinţind cuvântul teatru pentru bisericile noastre, sau vom deschide prin pocăinţă Celui ce bate la uşa bisericilor???

Problema nu este în cuvintele pe care le folosim, ci în faptul că aceste cuvinte descriu cel mai bine lucrurile care se petrec între noi – că ceea ce trebuia să fie un loc unde slava lui Dumnezeu să se pogoare, Domnul Isus să fie în mijlocul sfinţilor Lui, fiecăruia să i se dea arătarea Duhului spre folosul altuia, a devenit un loc în care unii se programează să îşi joace rolul (piesa) de creştini, iar alţii vin să privească spectacolul prost pregătit. Cei mai mulţi slujitori de astăzi sunt actori. Ei nu trăiesc ceea ce pretind în faţa publicului. Predicatorul se pregăteşte să predice ca Spurgeon şi măcar că încearcă de sute de ori şi vede că nu poate, continuă. Coriştii sunt învăţaţi că cânte ca unii care au bucurie, să încerce să exprime pe faţă ceea ce, de fapt, nu au în inimă. Vin la biserică, îşi joacă rolul, dacă au reuşit să-l joace bine şi unii îi felicită, atunci pleacă bucuroşi acasă, dacă nu, nu-i nimic, încearcă duminica viitoare. Doamne ai milă de noi! Avem şi filme "creştine" care ne învaţă cum să ne comportăm ca Ieremia sau ca unul din proroci fără să depunem efort, doar privindu-le... Şi nimeni nu-şi dă seama că noi nu devenim ca unul din acei proroci, ci devenim ca aceia care au jucat rolul acelui proroc, devenim actori!? Încă puţină vreme, foarte puţină vreme şi actorii vor fi descoperiţi! Aceia care au pretins că sunt şi nu sunt vor fi arătaţi ca mincinoşi înaintea oştirilor cereşti şi înaintea tuturor oamenilor.

Nu mai e timpul să nu ne mai jucăm de-a creştinul; e timpul să fim creştini!

Nu mai e timpul să nu ne mai jucăm de-a mersul la biserică; e timpul să căutăm părtăşia cu sfinţii!

Nu mai e timpul să nu mai vorbim despre rugăciune; e timpul să ne rugăm!

Nu mai este timp de pierdut în controverse cu privire la „botezul cu Duhul Sfânt”; trebuie să fim plini de Duh!

Nu mai e timpul să nu mai vorbim despre credinţă; e timpul să credem!

Nu mai e timpul să intrăm în polemici cu privire la cea de-a doua venire a Domnului Isus; e timpul să-L aşteptăm şi să iubim venirea Lui!

„De acum vremea s-a scurtat.”

„Se apropie ziua!”

Părtăşia creştină este esenţială pentru sănătatea spirituală a credinciosului şi el nu poate trăi o viaţă de biruinţă constantă fără ea, dar participarea la spectacole nu numai că nu este folositoare, dar este chiar dăunătoare!