Iubirea de sine - singura iubire a ecumeniştilor

2 Corinteni 11:12-15

12. Dar lucrez şi voi lucra astfel, pentru ca să tai orice prilej celor ce caută un prilej, ca să poată fi găsiţi deopotrivă cu mine în lucrurile cu care se laudă.
13. Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători înşelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos.
14. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.
15. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.

Se foloseşte intens Crucea(1), ca simbol, de către organizaţiile care promovează ecumenismul.

Se vorbeşte atâta de (2)iubire, pe care s-ar întemeia ecumenismul şi pe care nu ar avea-o antiecumeniştii. Dar, este aceasta iubire, sau o batjocorire a ei?
Amintiţi-vă, ereziile sunt numite şi bârfe, fiind defăimări ale Adevărului, iar începătorii ereziilor sunt numiţi de către Biserică “bârfitori”. Nu vorbim despre “neînţelegeri”, “erori”, teologia nu este filozofie sau ştiinţă, iar Dumnezeu nu este un concept abstract, sau un sistem de ecuaţii, ci Persoană.

“Iubirea” ecumenistă nu este iubire, ci o batjocorire a ei.
Cordialitatea ecumenistă, întemeiată fiind pe neiubirea de Dumnezeu este iluzie demonică, întovărăşire la păcatul hulei, falsă bună-înţelegere păstrată în numele unei răstălmăciri a unui fundament al creştinismului. Dacă iubesc, dintâi pe Dumnezeu, după poruncă, apoi pe aproapele meu, mă voi strădui să-i deschid acestuia ochii, atunci când umblă să-l înşele falsele iubiri.
După cum a încercat a-şi însuşi Crucea, ca fur de cele sfinte, ecumenismul a încercat a-şi însuşi iubirea. Nici una, nici cealaltă nu sunt cele adevărate şi mântuitoare.
După cum se îmbracă diavolii în “lumină”, spre înşelarea oamenilor trufaşi, s-a îmbrăcat şi ecumenismul în “iubire”, spre înşelarea tot a celor cu iubire de sine. Fiindcă acesta este, cel mai probabil, motivul adânc pentru care cineva ar susţine ecumenismul- iubirea de sine. Iubirea de sine, care “protejează” pe om de eventualele conflicte în care l-ar implica mărturisirea. Iubirea de sine, care este satisfăcută de avantajele materiale care ar putea decurge din susţinerea ecumenismului. Iubirea de sine, piedica dintâi în calea Iubirii adevărate, venind să ne lumineze sufletul şi să ne răpească lui Hristos Dumnezeu.

Ma voi număra printre cei prigoniţi pentru Hristos, a căror plată multă este în ceruri. Unde ne vom număra noi, dacă nu ne lepădăm de toropeala ucigătoare de suflet în care ne aflăm, este altă poveste, de semn complet opus.
Hai să ne trezim! Să nu ne mai lăsăm drogaţi cu vorbe de “dragoste” mincinoasă. Suntem oameni, avem raţiune, ne iubeşte nemărginit Dumnezeu, şi noi suntem capabili, din fire, de iubirea cea adevărată, de ce să ne pierdem în amăgiri?
Hai să alungăm demonii,idolii, interesele lumesti, barfa din case.
Oameni cu care am mai discutat îndemnau la rugăciune. Desigur, şi la rugăciune îndemn şi eu, măcar că mi se pare uşor truistic, sau, altfel spus, ce este acela creştinul care nu se roagă. Dar rugăciunea nu exclude acţiunea de a lua atitudine prin viu grai sau în scris. Dacă sfinţii martiri s-ar fi rugat, numai, în sufletul lor, în timp ce cu mâna ar fi adus jertfă demonilor…

Să nu mai fie, în general, nimic din toate acestea- falsa iubire, falsa bunătate, falsa frumuseţe, falsa dreptate, falsa smerenie, falsa ascultare şi orice altă sucire demonică a valorilor creştine.
Iubirea adevărată nu arată neiubitor pe Dumnezeu fiindcă a gătit focul cel veşnic, demonilor şi următorilor lor de bunăvoie.
Bunătatea adevărată nu-L arată pe El ca lipsit de bunătate fiindcă nu se vor mântui toţi oamenii, indiferent de credinţă.
Frumuseţea adevărată nu arată ca urâcioase învăţătura sau slujirea , umblând să le facă “operaţii estetice”, după gustul demonilor.
Dreptatea adevărată nu nedreptăţeşte pe Dumnezeu.
Smerenia adevărată nu zace pe sine, lăsând să fie hulit Cel Care pentru noi S-a smerit până la moarte.
Iar ascultarea adevărată se face dintâi faţă de Dumnezeu”.