sâmbătă, 29 decembrie 2007

nefatzarnicia lui alexandru ioan



Poet drag , caruia ii port si eu numele, Ioan Alexandru s-a nascut in 25 decembrie 1941. d. 16 sept .2000 - anul in care a murit si tata. la orele de limba romana din liceu eram fascinat de poezia lui spirituala.

Merita sa cititi ceva poezii de el.

Cinsti-ti pe inaintasii vostrii..

Urmati -le exemplul.

Cititi vietile sfintilor.

Flamanziti dupa trairea eroilor.

Documentati va dupa viata martirilor.

si citeste poezie crestina....

SI veti trai alaturi de ISUS o viata sfanta si curata.

Fi ti binecuvantati .

alex


"Cel mai nefăţarnic om pe care l-am văzut în viaţa mea a fost tot Ioan Alexandru. Vorbeam despre ediţia de la Timişoara, a doua şi ultima, a Primului Festival Naţional de Poezie Creştină, din 1992. Eram secretarul de redacţie al revistei creştine care iniţia festivalul, omul cu idea, dar şi cu munca, fusesem pionul principal cu ocazia organizării lui cu un an înainte, când fusese o mare reuşită, dar dispreţuit şi sacrificat ca orice pion. Aşa că am încercat să mă implic mai puţin, la a doua ediţie.
Dar… îmi amintesc momentul când Ioan Alexandru a încercat să vorbească, undeva într-o sală din Timişoara. Sală aproape goală… După două sau trei cuvinte, poetul a căzut în genunchi, şi-a ridicat mâinile spre cer şi a strigat: “Doamne, iartă-mă! Nu pot!” Probabil că nu era obişnuit să vorbească sălilor goale. Manifestarea a continuat, trecând peste acest moment… Dar atunci, în clipa aceea, am intrat în panică. Am resimţit panica lui… sau aşa mi-am închipuit. Am încercat să salvez momentul, apalaudând. Pentru mine era o pornire sinceră, chiar credeam că aşa îl voi ajuta să iasă din ceea ce, îmi închipuiam eu, era culmea penibilului… Şi probabil că şi altora, odată ce şi alţii mi-au urmat gestul. Aşa că vă puteţi închipui cât penibil a căzut pe noi, când el a strigat îndurerat: “Asta mai lipsea!” Apoi s-a retras. Nefăţărnicia acestui om şi patetismul sincer al trăirii sale întrecea orice categorie a ridicolului. Era “nebun pentru Hristos” aşa cum ar trebui să fim toţi. Şi învăţam aşa o lecţie extraordinară…"

Acest articol a fost publicat de Ionatan.

snow1.jpg


Pe un peron ningea cu rugăciune

Ioan Alexandru


Nu era iarnă, nu era nici o iarnă…
Poate doar oamenii reci
albeau privirile lor către tine.
Se făceau ţurţuri mari privirile lor
îndreptate spre tine.
Nici nu ştiam ce să-ţi spun mai întîi:
Înfruntă-le cu dogoarea inimii tale, topeşte-le.
Însă tu scriai un poem pe un peron.
Aşa, ca şi cum şi-ar scoate călătorul biletul,
tu ţi-l compuneai pe al tău.
Se făcea că era cam seară
şi că, de fapt, ajunsesem undeva.
„Să ne oprim” ai spus
dezlegînd mîinile într-o rugăciune,
„eu nu merg mai departe,
lumea e grea şi literele au obosit.”
Lumina seca împrejur, seca de locomotive gara,
clipele secau în ceasornicul orb.
Îmi aminteam aplauzele tăcerii
şi vedeam îngeri dîndu-ţi ocol.
Nu era iarnă, nu era nici o iarnă.
Intrai şi ieşeai din casa pîinii trebăluind.
Acolo îţi ţineai cuvintele.
Dar asta nu se vedea prea bine,
că era fum în gară, era lume, nimeni nu stătea
să-ţi controleze biletul, luau cîte un coltuc şi plecau
cu rugăciunile tale zumzăind în jurul lor
ca un roi de albine.
Te aştepta o aşteptare scurtă şi avea aripi
şi se făcea din ce în ce mai cuminte vuietul orei.
Se adîncea un ocean sub tălpile tale,
cu multe propoziţii. Unele ca nişte condori,
altele ca pescăruşii. Veneau după dragostea ta.
Cine a spus că erai într-o gară?
„Cîţi sîntem?” ai întrebat.
„Păi, tu, el, el şi…Eu!” ţi s-a răspuns. „E bine!”
Era seară, zi de zi, ceas de ceas, era seară.
„Eu, seara, mă rog!” Şi pe peron a început să ningă.
Nu, nu era iarnă. Nu era nici o iarnă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

You may leave a message.May God Bless you!

Care este teologia ta?