Dumnezeu sa ii binecuvanteze cu dragostea si bunatatea Sa.EL le pregateste un viitor si o nadejde sigura alaturi de El. Lidia si Leo sunt doi tineri predati in Mana Domnului. Am avut multe de invatat din perioada in care eram impreuna in Alege viata Sibiu.
"Nu trebuie sa-ti construiesti singur crucea,desi necredinta este un tamplar foarte bun.Nici nu ti se permite sa alegi singur crucea,desi egoismul ar fi bucuros sa fie stapan.Crucea este pregatita si adusa de dragostea divina, si tu trebuie s-o accepti bucuros.Trebuie sa-ti iei crucea si s-o porti ca pe o povara care ti se cuvine,nu sa stai si sa te plangi.Crucea nu este facuta din puf si nu este invelita in catifea.Este grea si impovareaza umerii,dar nu este o cruce de fier,desi temerile ti-au pictat-o in culorile fierului. Este o cruce de lemn si omul o poate duce,fiindca Omul Durerii a purtat-o cel dintai.Ia-ti crucea si,prin puterea Duhului Sfant,o vei iubi atat de mult in curand incat, asemeni lui Moise, nu vei schimba "ocara lui Hristos" pentru "toate comorile Egiptului". (Spurgeon)
“Credinciosia Ta tine din generatie în generatie; Tu ai întemeiat pământul si el rămâne tare. După legile Tale sta în picioare totul astăzi, caci toate Îti sunt slujitori” (Psalmul 119.90,91).Forta ce controleaza universul nu este pur fizica. Ea nu poate fi deplin exprimata in conceptele fizicii matematice. Acestea sunt adevarate pana la un punct, dar nu contin intregul adevăr. Asa numitele “legi” ale universului nu sunt pur si simplu rezultatul combinări la întâmplarea unor forte ne-însufletite. Realitatea ultima din spatele universului este o Persoana: Dumnezeu.
“Multa pace au cei care iubesc legea Ta si pentru ei nu este cădere”(Psalmul 119.165).Biblia promite nu doar pace, ci multa pace. Din nefericire, vorbirea noastră contemporana s-a devalorizat atât de mult încât ne este foarte greu sa apreciem amploarea deplina a ceea ce Dumnezeu ne ofera. În lumea de astăzi noi avem o perspectiva foarte săraca cu privire la pace.
Albert Schweitzer:"Singurii oameni fericiti cu adevarat sunt aceia care au invatat sa slujeasca"."Slujirea incepe in mintea ta.
Este limpede că nu există o ruptură sau un conflict între revelaţia Vechiului Testament şi revelaţia Noului Testament în sensul că în Vechiul Testament am găsi revelaţia mâniei lui Dumnezeu, iar în Noul Testament revelaţia iubirii lui Dumnezeu. A nu mai crede, a nu mai vorbi, a nu mai ţine cont de mânia lui Dumnezeu, nu e numai o gravă mutilare a Sfintei Scripturi, ci este o gravă mutilare şi o desfigurare a chipului lui Dumnezeu.
Scriitorul Gabriel Vahanian, în cartea sa, Moartea lui Dumnezeu, consideră că cei care mutilează chipul lui Dumnezeu considerându-l pe Dumnezeu incapabil de a se mânia, sunt mai vinovaţi decât cei care vorbesc despre moartea lui Dumnezeu, căci e de preferat un Dumnezeu care nu există unui Dumnezeu mutilat şi desfigurat. Autorul porneşte de la afirmaţia făcută de o învăţătoare care, la lecţia de catehism, le-a spus copiilor, vorbindu-le despre bunătatea lui Dumnezeu: "Dumnezeu este o păpuşă vie".
Afirmaţia, spune autorul, e mai îngrozitoare decât sentinţa lui Nietzsche, care l-a condamnat pe Dumnezeu la moarte. Există o tendinţă care creşte din ce în ce mai mult, tipică în special literaturii religioase populare, dar care nu lipseşte nici dintr-o anumită literatură religioasă cultă: tendinţa de a accentua iubirea lui Dumnezeu până acolo că este exclusă ideea, nu mai puţin biblică, a mâniei lui Dumnezeu. Cum ar putea să se mânie o păpuşă vie? Nu, noi nu am devenit mai rafinaţi în limbajul şi în sentimentele noastre religioase. L-am îmblânzit pe Dumnezeu până acolo... că el se dizolvă într-un tragicomic atavism mitologic sau s-a împuţinat atât de mult încât e de nerecunoscut.
Despre mânia lui Dumnezeu suntem nevoiţi să vorbim în limbaj omenesc, dar ar fi greşit să ni-l imaginăm pe Dumnezeu mânios cum sunt oamenii mânioşi: cu ochii scoşi din orbite, făcând spume la gură.
Spuneam la început că este o mânie dreaptă şi alta nedreaptă; o mânie ţinută sub controlul minţii şi alta scăpată de sub control; o mânie păcătoasă, născută din ură şi o mânie sfântă, născută din iubire. Mânia lui Dumnezeu e întotdeauna sfântă şi dreaptă. Ne explică sfântul Augustin:
Mânia, e viciul sufletelor agitate, incapabile să-şi ţină nervii în frâu. Această patimă întunecă judecata; creierul nu mai lucrează, şi atunci omul acţionează orbeşte, iraţional, se descătuşează bestia din el. E o stare de nebunie trecătoare care face din om, cum se exprimă sfântul Vasile cel Mare, o fiară sălbatică, un câine turbat, un şarpe care muşcă şi ucide.
Pictorul Hieronymus Bosch, în tabloul în care reprezintă cele şapte vicii capitale despre care am mai amintit, aşează mânia pe primul loc. O reprezintă sub chipul a doi indivizi beţi, înarmaţi cu câte un cuţit, care se ceartă pentru o femeie. Într-adevăr, cine se lasă pradă mâniei e în stare să comită orice, inclusiv crima. E cunoscut în istorie pentru accesele sale de mânie ţarul Rusiei, Ivan cel Groaznic, cel care, odată, la mânie, şi-a bătut propriul copil până ce l-a omorât.
Ştiind că, orbit de mânie, omul e în stare să facă orice, apostolul Paul scrie:
"Mâniaţi-vă, dar să nu păcătuiţi. Soarele să nu apună peste mânia voastră şi să nu daţi prilej diavolului" (Efeseni 4,26-27).
Pentru primii creştini cărora le scria Apostolul aceste cuvinte erau foarte clare. Pentru noi au nevoie de explicaţii. Cuvintele "Mâniaţi-vă, dar să nu păcătuiţi" ar trebui traduse aşa: mâniaţi-vă, căci uneori mânia e legitimă, e chiar obligatorie, e mânie sfântă, dar nu păcătuiţi pierzându-vă controlul, întunecându-vă judecata, ieşindu-vă din minţi, expunându-vă să comiteţi, în această stare de excitare, tot felul de păcate, inclusiv crima. Iar "soarele să nu apună peste mânia voastră", adică mânia, când e legitimă, rare cazuri, trebuie să fie de scurtă durată. În mod normal şi obişnuit trebuie să fiţi blânzi şi smeriţi cu inima, să nu mocniţi în voi sentimente de ură şi de răzbunare. De ce? Ca să nu faceţi în voi loc Diavolului.
Destinatarii sfântului Paul cunoşteau ceea ce învăţau, pe bună dreptate, la vremea aceea esenienii de la Qumran, anume, că Diavolul îşi face locuinţă în trupul celor care se lasă pradă propriilor patimi.
Mânia nu e întotdeauna viciu. Mânia e justificată şi chiar obligatorie atunci când e îndreptată împotriva păcatului şi combate forţele răului. În acest caz ea nu porneşte din ură şi răzbunare, ci din iubire; e una din manifestările iubirii. Fiindcă Dumnezeu nu poate fi impasibil şi indiferent în faţa răului şi fiindcă iubirea îl obligă să-şi ducă la îndeplinire cu toată seriozitatea planul său de mântuire, mânia lui se dezlănţuie cu forţă împotriva răului, fără ca ea să se transforme în patimă oarbă şi necontrolată.
Tema mâniei lui Dumnezeu străbate întreaga Scriptură, de la prima pagină a Genezei, în care mânia lui Dumnezeu se abate asupra primilor noştri părinţi căzuţi în păcat, şi până la ultima pagină a Apocalipsei, unde sunt descrise timpurile escatologice în care cei şapte îngeri vor vărsa pe pământ cele şapte cupe pline cu mânia lui Dumnezeu ( Apocalipsa 15:7; 16:1).
Mânia lui Dumnezeu se abate asupra poporului evreu ori de câte ori acesta devine infidel şi neascultător, mai ales atunci când cade în idolatrie. Dintre profeţi, în special Ieremia şi Ezechiel apar ca profeţi ai mâniei lui Dumnezeu.
Mânia lui Dumnezeu se dezlănţuie şi împotriva popoarelor păgâne din cauza orgoliului lor nemăsurat. Isaia prevesteşte ce i se va întâmpla Babilonului: "Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el" (Isaia 13:9).
Dar mai teribilă ca oricând, mânia lui Dumnezeu se va dezlănţui la sfârşitul timpurilor, aşa cum o descrie profetul Sofonia în perspectivă escatologică: "Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi de nimicire... Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i salveze în ziua mâniei Domnului" (Sof 1,15.18).
În Noul Testament, întrucât Isus a venit în lume ca să răscumpere lumea de păcat, accentul se pune pe iertarea şi mila lui Dumnezeu, fără însă ca mânia lui Dumnezeu să fie eliminată atunci când mila şi iertarea sunt refuzate. Ne amintim de necruţătoarele cuvinte ale lui Ioan Botezătorul: "Văzând pe mulţi dintre farisei şi saducei venind să primească botezul, le-a zis: «Pui de vipere, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să vină?»" (Mt 3,7).
Evangheliştii menţionează că Isus îşi rotea uneori cu mânie privirea asupra interlocutorilor săi, iar negustorii au putut experimenta pe pielea lor mânia lui Isus cel blând şi smerit cu inima, atunci când Isus i-a izgonit din templu, lovindu-i cu biciul şi răsturnându-le tarabele.
În parabolele sale, Mântuitorul ne vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu care îi va lovi la judecata de pe urmă, de pildă, pe cei ce refuză să ierte, în parabola celor doi datornici: "Stăpânul s-a mâniat şi l-a dat pe mâna călăilor, până ce va plăti toată datoria. Tot aşa vă va face şi Tatăl meu ceresc, dacă fiecare dintre voi nu iartă din toată inima pe fratele său" (Mt 18,34-35). Sau pe cei care refuză împărăţia lui Dumnezeu în parabola invitaţilor la nunta fiului de împărat: "Când a auzit împăratul, s-a mâniat, a trimis oştile sale, i-a nimic pe ucigaşii aceia şi le-a ars cetatea" (Mt 22,7).
Apostolul Paul vorbeşte în scrisorile sale în repetate rânduri despre mânia lui Dumnezeu. Le scrie, de pildă, romanilor:
Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care sufocă adevărul în nelegiuirea lor (Rom 1,18).
Evanghelistul Ioan, de asemenea, ne spune că cine refuză credinţa în Cristos e fiu al mâniei: "Cine crede în Fiul are viaţa veşnică. Dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el" (In 3,36).
Sursa: ProFamilia
