Prea multe dintre convingerile noastre religioase sunt negative. Acţionăm nu dintr-o convingere pozitivă că ceva este corect, ci dintr-un sentiment că opusul este greşit.
Devenim alergici la anumite credinţe şi practici şi reacţionăm în mod violent împotriva lor. Astfel, reacţiile noastre devin acţiunile noastre; adoptăm o poziţie sub impulsul vrăjmaşului, în loc de a fi duşi acolo de adevăr.
Raţionamentul greşit al acestei atitudini este presupunerea că, dacă un om greşeşte într-un lucru, greşeşte în toate; astfel, dacă aflăm că un creştin liberal sau un adept al vreunui cult apreciază un crez anume, respingem acel crez, nu pentru că ştim de ce este greşit, ci pentru că ştim cine îl susţine. în felul acesta, suntem mereu în defensivă; ne înfigem în poziţiile noastre ca nişte cai îndărătnici, în loc de a merge înainte ca nişte oi ascultătoare. Modalitatea de a proceda corect, ne gândim noi, este de a urmări duşmanul, de a descoperi ce-i place şi apoi de a alege contrariul.
Nu ar fi dificil de dovedit că multe dintre crezurile noastre apărate cu înflăcărare nu sunt altceva decât reacţii la ceea ce noi considerăm a fi doctrine false. Doctrina justificării prin fapte, de exemplu, ea însăşi o eroare gravă, i-a determinat pe unii învăţători să îmbrăţişeze eroarea la fel de dăunătoare a mântuirii fără o viaţă bună. Multor persoane le repugnă însăşi ideea de „fapte", din cauza asocierii pe care o fac cu iudaismul sterp din perioada Noului Testament şi cu catolicismul din zilele noastre. Urmarea acestui lucru este că avem mântuire fără dreptate şi doctrină corectă fără fapte drepte. Harul este scos din contextul lui moral şi făcut motivul standardului scăzut al umblării în biserică.
De asemenea, frica de legalism i-a făcut pe unii dintre copiii lui Dumnezeu să adopte poziţii groteşti, de-a dreptul ridicole. Cu câţiva ani în urmă, într-un ziar religios am dat peste un exemplu de acest gen de doctrină negativă. Pentru a face clară deosebirea dintre lege şi har, autorul articolului susţinea că, dacă un ucigaş ar veni la el şi l-ar întreba cum să fie mântuit, el nu ar îndrăzni să-i spună: „întoarce-te de la viaţa ta cea veche, încetează să mai săvârşeşti omoruri şi crede în Isus Cristos". Aceasta, a spus el, ar însemna amestecarea legii cu harul. Tot ceea ce el ar putea spune, ca să fie scriptural, ar fi: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit". O asemenea învăţătură nesfântă nu putea să-şi aibă originea în Scriptură; ea putea proveni numai din retragerea înspăimântată a scriitorului din faţa ereziei mântuirii prin fapte.
Am remarcat că acest lucru se regăseşte, într-o măsură destul de mare, şi în atitudinea noastră standard faţă de ştiinţă, evoluţie şi diverse filozofii, despre care credem că sunt contrare credinţei creştine. Reacţia noastră faţă de aceşti duşmani este una de fugă isterică. Folosim multe muniţii, dar le irosim într-o acţiune de ariergardă care poate, în cel mai bun caz, să încetinească ceea ce mult prea evident se dovedeşte a fi o retragere.
Adevărul este că creştinismul poate sta pe picioarele lui. Cristos nu are nevoie de apărarea noastră agitată. Biserica nu trebuie să se lase manipulată ca să lupte în războiul vrăjmaşului ei, îngăduind lumii să decidă ce anume trebuie să creadă ea, precum şi unde şi când trebuie să acţioneze.
Dacă face asta, ea se privează de privilegiile pe care le are în Cristos Isus.
„Veţi primi putere", a spus Domnul nostru ucenicilor Lui, şi „putere" înseamnă „capacitatea de a face". Scopul lui Dumnezeu este de a ne da putere îndestulătoare ca să ducem lupta cu vrăjmaşul, în loc să stăm deoparte pasivi şi să dăm voie vrăjmaşului să ducă lupta împotriva noastră. Dacă e ca cineva să treacă în defensivă, aceasta nu trebuie niciodată să fie Biserica. Adevărul se confirmă singur şi se înnoieşte singur; întreaga lui psihologie este una de atac. Propriul lui atac viguros este toată apărarea de care are nevoie.
S-ar putea oare ca motivul profund al acestei acţiuni defensive speriate din partea evanghelicilor astăzi să fie lipsa de experienţă spirituală adevărată a multor lideri?
Este greu de crezut că un om care a văzut cerul deschis şi a auzit glasul lui Dumnezeu vorbind inimii lui mai poate fi nesigur în privinţa adevărului pe care îl susţine sau a mesajului pe care trebuie să-l vestească.
A.W.Tozer: Despre Dumnezeu şi oameni
