Pământul, bărbatul şi femeia sunt o triadă importantă a primelor capitole din Geneză. Bărbatul ('adam) a fost creat de Dumnezeu din pământ ('adamah); apoi bărbatul a devenit soţ ('ish) în momentul în care Dumnezeu i-a făcut din el soţie ('ishshah). Nu avem de-a face cu un simplu joc de cuvinte, căci el denotă relaţiile strânse între părţi. Sărind peste întregul raţionament teologic legat de aceste patru cuvinte, voi ajunge direct la concluzia bibliştilor: în timp ce femeia se defineşte pe sine prin relaţia cu bărbatul (care, ca urmare a păcatului strămoşesc, o stăpâneşte - 3,16), bărbatul se defineşte pe sine prin relaţia cu pământul (pe care îl lucrează cu osteneală, din aceleaşi motive - 3,17). Mai pe scurt spus, în baza cărţii Genezei, bărbatul Vechiului Testament în special avea o viziune... agrară asupra existenţei.
În baza acestei viziuni agrare, pământul trebuia însămânţat pentru a da rod; la fel şi femeia! Aceasta era o altă "proprietate". Dat fiind că mirele primea un "pământ" fertil la căsătorie, trebuia să recompenseze familia miresei. Tinerele fete erau pentru taţii lor nişte bunuri materiale care trebuiau plasate inteligent: potenţialul lor procreativ, ca cel roditor al pământului, le făcea valoroase. Soţului îi revenea responsabilitatea "însămânţării" soţiei, pentru a avea copii care erau ai lui, nu ai lor, fapt subliniat şi de păstrarea tuturor genealogiilor pe linie bărbătească. Sămânţa bărbatului era considerată foarte valoroasă, şi de aici numeroasele legi ce interziceau "risipirea" ei, inclusiv în alte "pământuri". O lege menţionată în cartea Ieşirii spune că dacă o femeie este lovită astfel încât pierde sarcina, bărbatul trebuie recompensat de agresor pentru irosirea seminţei.
Modul în care bărbatul veterotestamentar îşi privea şi înţelegea soţia include multe alte nuanţe, fascinante pe de o parte, oripilante pe de alta. Astăzi, datorită ştiinţei, noi ştim că bărbatul şi femeia contribuie în mod egal la apariţia noii vieţi, că pe lângă câmpul-uter, sămânţa bărbatului are nevoie capitală de ovulul femeii. Şi astfel în timp s-a şlefuit o altă viziune despre bărbat şi femeie, care, dincolo de extremismele inerente, tinde la un echilibru. Situaţia nu este însă neapărat roză. Omul agrar a devenit omul industrial, care evită cu tot dinadinsul, prin toate mijloacele, să îşi lase pe undeva sămânţa. Cu o seară înainte am urmărit pe canalul Discovery o emisiune despre prezervative, despre dimensiunile acestei industrii, despre varietatea ofertei, despre tehnicile de reclamă folosite. Cel mai mult mi-a plăcut finalul emisiunii: efectele prezervativelor asupra infrastructurii de canalizare a marilor oraşe. Cu feţe lungi şi triste, nişte directori din salubritate se declarau sătuli de bucăţile de cauciuc care blochează periodic filtrele, dându-le mari bătăi de cap angajaţilor. Cumva - neintenţionat, sunt sigur - finalul emisiunii sugera şi înfundătura înspre care se îndreaptă omul industrial. Acesta, mai ales în Europa, se consideră prea "orăşean" pentru a mai lucra pământul şi "pământul". Roade nu prea mai sunt, aşa că ne uscăm ca într-un deşert.
Mă întorc însă la căsătoriile de dinainte de Cristos. Ele nu aveau această dimensiune romantică pe care o au astăzi majoritatea căsniciilor (în primele zile cel puţin). În multe cazuri, între iubire şi căsătorie nu exista nici o legătură - erau contracte ce trebuiau respectate. Cred că trebuie să ne considerăm foarte norocoşi că trăim astăzi. Cu greu poţi accepta că într-o vreme cineva putea confunda femeia cu pământul arabil. Doar un bărbat putea face aşa ceva! Eu unul, schimbând pământul cu un laptop, fac adesea confuzii similare, şi mă aştept ca oamenii să reacţioneze la comenzile mele ca programele la apăsarea tastelor. Simplificând poate prea mult lucrurile, aş spune că noi bărbaţii ne definim prin lucruri (pământ, calculator... plaja de opţiuni e mare), pe când femeile prin relaţii (cu soţii, cu copiii, cu rudele...). Şi dacă femeile au un handicap în mânuirea cu forţă a unui ciocan, noi, bărbaţii, avem handicapul relaţionării cu oamenii. Care handicap e mai grav? Hmmm... să punem în balanţă: ciocane... versus oameni...
Eu, unul, recunosc: la capitolul iubire, profesorii cei mai buni sunt femeile. O văd aceasta foarte clar în familia noastră, în diferenţa dintre aptitudinile mele în relaţiile cu copiii (în special, dar nu numai), şi aptitudinile soţiei. Paradoxal, deşi ne-am căsătorit deodată, ea pare a avea mai mulţi ani de experienţă ca părinte decât mine! Modul în care ştie să răspundă nevoilor copiilor îmi arată că este gata mereu să plonjeze în adâncimea relaţiilor cu ei, în timp ce eu mă rezum cel mai adesea la un liniştit înot la suprafaţă. Îmi este tot mai evident ce minunată şcoală a iubirii este căsnicia! Nu ştiu câtă nevoie au femeile de noi, dar ştiu câtă nevoie avem noi de ele!
Astăzi iubirea este mai favorizată decât în trecut, fără nici o îndoială. Câteodată în exces, considerându-se că poate justifica orice: un divorţ ("iubesc o altă femeie") sau o crimă ("decât să te aibă altul, mai bine te omor cu mâna mea"). Creierul nu mai este condus de săpăligă, ci cel mai adesea de hormoni. Ceva face totuşi diferenţa între vremea dinainte de Cristos, şi cea de după Cristos. Da, însuşi Cristos! El a ridicat căsătoria la rang de Sacrament, iar un sacrament, dacă este să "traducem", face vizibilă o realitate invizibilă. Şi care este această realitate invizibilă dacă nu chiar iubirea lui Dumnezeu!? Soţii sunt, trebuie să fie, unul pentru celălalt, instrumente de manifestare a iubirii lui Dumnezeu. Atunci, simţindu-te iubit de soţie, sau după caz de soţ, vei şti că de fapt, mai întâi, Dumnezeu te iubeşte. Este un sentiment minunat. Şi atunci, inevitabil, sămânţa rodeşte; după modelul Sfintei Treimi, iubirea se revarsă pentru a deveni o persoană... sau mai multe. Copiii sunt ei înşişi un sacrament, făcând vizibilă iubirea invizibilă dintre soţi. Cu adevărat, căsătoria este un mare şi minunat Sacrament.
Precizare: Dacă cineva crede că am făcut reclamă mascată căsătoriei... se înşeală. A fost reclamă pe faţă!
Radu Capan- "Delicatetzea taciunelui"
