De ce iti pui pozele cu copiii tai pe Facebook?

Sursa photo

Este un articol care mi-a venit in asentiment pentru ca doresc sa practic aceste sfaturi. Inteleg ca nevoia de comunicare ne impinge de multe ori sa postam poze fel de fel de ciudate, intime, private.E mai nou acum sa cunoasca toata lumea ce ai tu la cina in seara asta, sau daca iti bei cafeaua hop si fa o poza-si posteaza-o repede ca te mananca degetele, daca ai incercat o reteta noua de haleala atarn-o repede pe sticla sa vada cucoanele ce gospodina esti, daca ti-ai taiat lemnele in curte trebuiesc si ele inramate intr-o photo demna de lauda.

Bun! astea le stiam si ne mai delectam uitandu-ne cum unii isi livreaza viata fara sa le-o ceri asa ,gratis. Uneori ma intrebam la unii prieteni de-ai mei "Oare ei nu mai au nimic sa pastreze pentru ei insisi"? (Ceva acolo un secret, ceva tainic, interior sa ramana doar pentru familia lor? Nu uuuu Domnule --trebuie sa postam tot, orice sa vada lumea ca suntem remarcabili, extraordinari, impliniti, fericiti, satisfacuti si ce viata interesanta ducem noi.

Problema am sesizat-o in seara asta citind acest articol si ma gandesc ca bietele fiinte micute nu au nici o vina de intra in circul si nebunia asta a parintilor de a-si etala idolii. 

Copiii noștri sînt prezenți pe internet înainte să aibă organe. Nu mai departe de ieri am văzut în feedul de Facebook un test roz cu două liniuțe pe el. Nu e zi să nu văd cîte-o poză de ecograf a unui viitor bebeluș, săptămînal văd și cîte-un film de la morfologia de trimestru 2 sau 3. Și eu am pus o poză de la ecograf, majoritatea prietenelor mele o fac. Fotografii cu burți și conțiunutul lor curg vreme de nouă luni, apoi vedem nou-născutul la trei secunde după ce-a ieșit din mumă-sa, cu cordon ombilical netăiat sau și mai bine, direct cu placenta-n brațe, că ce-ar fi internetul fără placente… urmează sute de poze în fundul mai gol sau mai plin, adorabilități dormind sau rîzînd sau vomitînd, pe oală, în cadă, alergînd goi pe plajă, cu pălării caraghioase, cu haine prea mici sau prea mari… Publice. Toate la dispoziția oricui.

Iar asta, din punctul meu de vedere, nu e în regulă.

Dacă un străin ar vrea să facă poze cu copilul tău în parc pentru că i se pare frumos, i-ai da voie? Aș zice că nu. În schimb postezi tu singur/ă poze cu copilul tău, pentru că da, e frumos, iar după ce le publici, orice străin le poate salva în laptopul lui cu un click dreapta și le poate folosi apoi cum dorește. Iar asta e ok?

Americanii au deja un cuvînt pentru cele descrise mai sus: sharenting. Adică mania părinților de a posta la tot pasul poze și informații despre copiii lor pe internet. Unii se tratează deja la psihoterapeut, alții nici nu se gîndesc că au o problemă. Avem un copil tare frumușel, de ce să nu-l arătăm lumii pe Facebook? De ce să nu-l înscriem și noi la concursul ăla de la televizor? Poate cîștigăm și noi un bax de margarină cu el…

Ar trebui să nu punem poze pe internet cu copiii noștri pentru că odată ce-am pus lucruri pe internet, ele nu mai sînt sub controlul nostru. Pentru că ce ni se pare drăguț acum s-ar putea peste 20 de ani să li se pară lor ridicol (în cel mai bun caz). Pentru că e periculos (pentru copii, pe termen scurt, mediu și și lung), pentru că nu e elegant să ignori dreptul altei persoane la propria imagine, pentru că îi construiești fără să vrei un întreg profil online care s-ar putea să nu-l bucure cînd va crește și pe care, surpriză, s-ar putea să nu-l poți șterge în întregime niciodată. Pentru că nu e în regulă să iei în numele lui astfel de decizii cu efecte permanente și parțial necunoscute.

Conform unui studiu realizat în 2010 de AVG, 81% dintre copiii de pe planetă apar pe internet înainte să împlinească 2 ani. Eu cred că acum, în 2015, cifra e deja și mai mare (sursa).

De ce cred eu că n-ar trebui să postăm pe internet poze cu copiii noștri?

1. Pentru că nu e etic s-o facem. Copiii noștri sînt dependenți de noi multă vreme. Mai toate deciziile pe care le luăm pentru ei le luăm și în numele lor și sperăm, de fiecare dată, să facem alegeri pentru care ne vor mulțumi mai tîrziu. Eu una, din perspectivă de adult, îi mulțumesc cerului că acum 35 de ani nu exista tehnologia de acum. M-aș fi simțit cel puțin jenată să știu că toți prietenii maică-mii m-au văzut în fundul gol acum trei decenii și, mai rău, că poze cu mine din uter și pînă acum, împreună cu tot soiul de povestiri jenante, sînt publice pe internet, la îndemîna oricui le caută.

De fiecare dată cînd public ceva despre copiii mei, citesc textul și din această perspectivă: este vreun cuvînt aici care, peste 20 sau 40 de ani, îi poate deranja pe copiii mei? Se vor simți ei altfel decît bine citind aceste amintiri despre ei? Dacă am și cea mai mică bănuială că da, nu public.

Cînd luăm decizii în numele lor, trebuie s-o facem asumat. Iar dacă veți citi rîndurile de mai jos, veți vedea că a publica poze cu copiii pe internet le pune în pericol siguranța și binele în multe feluri.

2. Pentru că nu știi unde vor ajunge pozele cu copiii tăi.

O familie din SUA a găsit o poză dintr-o vacanță de-a lor (publicată pe internet) tranformată în afiș publicitar pentru un magazin alimentar din Cehia (sursa).

Jessica Gwozdz, fotograf, a găsit poze cu fiica ei Gracie pe un site brazilian de dating. Cineva crease un cont fals cu o mulțime de poze de-ale ei (preluate dintre cele postate de mama ei pe Flickr) și posta texte senzuale pentru a racola bărbați.

Gretchen White, o bloggeriță din Westminster a descoperit că o tînără posta ca fiind ale ei poze cu fetița bloggeriței, pentru simplul motiv că se prefăcuse gravidă și acum avea nevoie și de un copil pentru a duce minciuna pînă la capăt (sursa)

Și încă una: o bloggeriță din SUA s-a trezit cu poliția la ușă. Se pare că în laptopului unui pedofil proaspăt arestat s-au găsit inclusiv poze cu fetița bloggeriței, pe care ea le posta frecvent pe blogul personal. Femeia a avut un șoc și a declarat că nu s-a gîndit niciodată că așa ceva s-ar putea întîmpla, pentru că pozele pe care ea le posta cu fetița ei erau complet nevinovate. Ăhm… serios? Așa s-a gîndit ea? Că un pedofil găsește erotice doar pozele pe care autorul pozelor le consideră erotice? Super.

(nu mai găsesc acum știrea, să vă dau link, îmi cer scuze, am citit de pe telefon și am uitat să salvez)

3. Pentru că nu vei putea șterge cu adevărat pozele cu copiii tăi de pe internet niciodată. Toate site-urile au arhive la care noi nu avem acces. Site-uri mari de poze (picassa, flickr, instagram), deși protejate de parole, pot fi accesate ușor de un hacker. Toată informația de pe internet se stochează în zeci de locuri ca back-up. Chiar dacă ștergi o poză de pe Facebook, nu ai de unde să știi cine a salvat-o și a repostat-o, pe cîte site-uri.

4. Pentru că le răpești dreptul la anonimat. Pentru totdeauna!

Iar acest drept este al lor, nu al tău! Degeaba va decide puștiul tău la 14 ani că el nu vrea să se știe care-i muzica lui preferată, ce dimensiune avea penisul lui la 2 ani și cum își turna oala cu pipi în cap la grădi. Tu deja ai pus pe internet totul despre el și chiar dacă vei dori să ștergi, ei bine… vezi punctul anterior. În acest moment, cam tot ce facem pe internet se memorează undeva, de la mașina la care visăm la restaurantele în care intrăm, oamenii cu care facem poze, filmele pe care le vedem, totul.

5. Pentru că poate fi periculos pentru ei.

Nu știu dacă știți, dar există deja programe care, pe baza informațiilor oferite de voi către Facebook, de exemplu, de localizare, tag cu prietenii, detalii de interese, vă pot spune exact cine sînt prietenii voștri cei mai apropiați și unde-s locurile pe care le frecvențați cel mai des. De aici pînă la a vă transforma în victimele unui jaf, ca să nu mă gîndesc prea departe, e extrem de puțin.

Facebook are deja implementtat sistemul de face recognition. Adică dintr-un grup de 30 de persoane, Facebook știe sigur care ești tu, pentru că i-ai arătat deja atît de multe poze cu tine și pentru că știe deja care sînt prietenii tăi, identificați și ei în poză.

La furt de identitate v-ați gîndit vreodată? Cîte sute de oameni știu la ce dată și în ce loc s-au născut copiii noștri, cum îi cheamă, unde locuiesc? Niște sute, poate mii de oameni relativ necunoscuți? Cîtor dintre acești oameni le-am lăsa copilul în brațe o oră, măcar?

Adunînd toate datele de mai sus, un hoț de identitate își poate face acte false cu datele copilului nostu, pe care le poate folosi apoi să păcălească bănci, companii, poate chiar să omoare oameni sub indentitatea copilului nostru.

6. Pentru că pentru ei poate fi penibil mai tîrziu.

7. Pentru că motivele pentru care alegem să publicăm poze cu copiii noștri sînt, de cele mai multe ori, stupide.

Sîntem mîndri că i-am făcut? Majoritatea ființelor de pe planetă au capacități reproductive, ăsta chiar nu-i motiv de laudă. Sîntem mîndri că sînt frumoși? Ăsta nu-i meritul nostru, am avut noroc la combinarea de gene și a ieșit un copil frumușel. Sau poate nici măcar nu e frumos, dar spune-i asta cioarei, să vezi cum îți scoate ochii…

Avem nevoie de confirmări că sîntem părinți buni? Să mergem la un specialist atunci.

Avem nevoie să ne comparăm în frumuseți de copil cu foștii colegi, iubiși, șefi? Din nou, astea-s probleme care se rezolvă pe canapea la doctor, nu expunînd copiii pe internet.

8. Pentru că ei nu-și pot da acordul pentru asta.

Revin la situația din introducere: cum te simți cînd un necunoscut vrea să facă o poză copilului tău? Exact, vrei să afli de ce. Ca s-o pună pe internet? Așa-i că o să chemi poliția? Nu e ciudat? E, sigur, doar eu am voie să pun poze cu copilul meu pe internet, să le vadă toată lumea…

Știu, bunicii sînt departe, la fel și unchii din Australia. Nu-i nimic, le poți trimite emailuri. Nu, nu e același lucru cu postatul de poze în spațiu public. Dacă nu ai altă variantă, poți face un grup privat pe Facebook și poți posta acolo, doar pentru cei apropriați, poze cu copiii tăi. Dezactivează setările care permit afișarea locului în care ai făcut poza. Pe cît posibil, redu volumul de informații factuale (inclusiv poze) pe care-l postezi despre copiii tăi.

Am publicat și eu cîteva poze cu Sofia, cînd era bebeluș. Apoi tatăl ei m-a rugat să n-o mai fac. Nu mi-a dat argumentele pe care vi le-am dat eu mai sus, doar m-a rugat să n-o mai fac. N-am mai făcut-o, întîi pentru el. Apoi pentru că m-am gîndit bine și mi-am dat seama că are dreptate. Am șters tot, verific din cînd în cînd, pare că nu sînt poze cu moaca ei nicăieri. Dar… cine știe, de fapt? Nu mai detaliez și despre amenințările pe care le primesc din cînd în cînd, doar așa, pentru că scriu, iar asta se pare că e motiv de agresiune pe stradă pentru alții… Mi s-a întîmplat de atîtea ori să mă recunoască pe stradă persoane necunoscute mie, nici nu vreau să mă gîndesc că li s-ar putea întîmpla asta copiilor mei cînd nu sînt cu mine. Cred că e înfricoșător să ți se întîmple asta și să nu știi cum și de ce. Cînd vor crește, și ea și Ivan, vor alege singuri ce vor să publice despre ei.

În concluzie, vă rog să vă gîndiți de două ori înainte să publicați poze cu copiii voștri pe internet.

Prin curtoazia :Printesa urbana

Exista Frumusete Durabila

Un model de succes prezintă care sunt capcanele construirii unei vieţi pe înfăţişarea fizică mai degrabă decât pe frumuseţea interioară.

De Laura Krauss Calenberg

A fi pe copertele unor reviste de modă de top din Europa nu mai reprezenta pentru mine un vis, ci realitate. Nu-mi venea să cred! Tot ce-mi dorisem era să apar în reviste, să câştig mulţi bani şi să călătoresc în toată lumea. Lupta pentru a-mi acoperi nevoile zilnice a luat în cele din urmă sfârşit. Acum puteam cinsti cu mâncare şi băutură în Paris, noua mea casă, şi mă puteam hrăni cu faimă şi bogăţie. La urma urmei, nu aceasta este adevărata viaţă?

Concentrarea atenţiei asupra înfăţişării fizice

Care este ideea ta despre frumuseţe? Ce-ai schimba la tine dacă ai putea? Atunci când mi-am început cariera cu Christian Dior în Paris la vârsta de 19 ani, ideea mea despre frumuseţe era ce credeau ceilalţi despre mine. Dacă oamenii mă aprobau şi doreau să-mi ofere o slujbă de modeling, deduceam că trebuie să fiu atrăgătoare. Logica mea era că, dacă lucrez şi am succes, atunci trebuie să fiu frumoasă. Era un tipar de gândire periculos, pentru că îmi puneam stima de sine în mâinile altora şi în ceea ce credeau ei despre mine.

Un alt mod prin care-mi evaluam frumuseţea era asocierea. Lucram cu unele dintre cele mai frumoase femei din lume, care apăreau pe revistele cu cel mai mare succes. Deci m-am gândit că, din moment ce ele îmi erau prietene şi asociate, cu siguranţă şi eu sunt la fel de frumoasă.

O altă cale prin care m-am asigurat de frumuseţea mea erau bărbaţii pe care-i atrăgeam. Din moment ce mă curtau mulţi bărbaţi arătoşi, inteligenţi şi de succes, credeam că sunt atractivă. Eram faimoasă şi aveam şi mulţi prieteni. Iar pe măsură ce aveam tot mai mult succes şi eram recunoscută de oameni, a fost foarte uşor să obţin invitaţii la tot felul de petreceri şi să merg oriunde doream. Deci trebuie că sunt frumoasă dacă am atâţia prieteni şi ajung să merg în toate aceste locuri.

Prin urmare, am ajuns o persoană foarte egoistă şi centrată pe sine, trăind numai pentru mine. Eram preocupată de mine cea mai mare parte a timului. „Eu”, „a mea” şi „pentru mine” erau cuvintele mele preferate. Întreaga mea viaţă era focalizată asupra înfăţisării fizice... greutatea mea, coafura mea, hainele mele şi atractivitatea mea în general.

Odată m-am dus în Japonia pentru o prezentare de modă şi am stat acolo două luni. În fiecare zi, alţii aveau responsabilitatea de a face totul pentru mine, chiar şi de a-mi lega încălţămintea. Când mă îmbrăcam, era prezent cineva care să-mi ţină rochia şi haina. Aveau trei persoane care să facă munca uneia singure. Toate acestea îmi hrăneau egoismul şi importanţa de sine.

Capcanele înfăţişării fizice

Am ajuns şi dependentă de muncă. Lucram şapte zile pe săptămână, pentru că ştiam că nu există nicio garanţie - puteam să-mi pierd slujba a doua zi. Înfăţişarea mea putea trece oricând, deci trebuia să accept fiecare slujbă. Lucram în Germania în timpul zilei, iar seara zburam înapoi la Paris unde continuam să lucrez, pentru ca a doua zi dimineaţa să mă întorc din nou în Germania. Mi-era teamă că o să pierd totul şi trebuia să păstrez ce aveam cu orice preţ. Deci acceptam orice slujbă puteam.

Rezultatul a fost că am ajuns extenuată şi bolnavă. Am leşinat odată în mijlocul unei sedinţe foto şi mi-am rănit genunchiul. Am fost ţinută la pat pentru prima dată în cariera mea. A nu putea lucra era cea mai înfricoşătoare experienţă pe care o avusesem vreodată, pentru că, deşi a durat numai două săptămâni, însemna să lipsesc de la toate prezentările de modă pentru care tocmai mă pregătisem. Trebuia să anulez paisprezece prezentări. Eram distrusă.

Dar într-o zi pe când eram în pat şi nu puteam lucra, am început să mă gândesc la viaţa mea şi să-mi pun întrebări cu privire la valorile şi ideile mele despre frumuseţe şi la ce fel de persoană devenisem în interior.

Mi-am dat seama că ideile mele despre frumuseţe erau inadecvate. Ştiam de exemplu că înfăţişarea mea o să se schimbe. Imaginile mele din reviste (acele imagini din reviste, pe care le tai) deveneau demodate foarte repede. Am muncit foarte mult pentru a avea acele fotografii în reviste, iar agenţia mea dorea să le scoată din portofoliu după şase luni, pentru că erau depăşite! Încercam întotdeauna să ţin pasul.

De asemenea, am descoperit că era grozav să fac aşa de mulţi bani la o vârstă atât de fragedă, dar că responsabilitatea de a-i administra era copleşitoare. Acest lucru m-a făcut să mă întreb şi de ce erau atraşi oamenii de mine cu adevărat. Dacă arătam diferit sau făceam ceva diferit sau dacă aveam mai puţini bani, mă mai iubea prietenul meu pentru cine eram eu?

Toate aceste întrebări şi îndoieli mă frământau pe când cariera mea era încă la apogeu. Mi-am dat seama de superficialitatea tuturor acestor lucruri şi-am început să mă simt foarte pustie înăutru. După ce am obţinut tot ceea ce am crezut că doresc, mi-am dat seama că ceva încă lipsea. Tot succesul şi toată atenţia de care am avut parte nu au umplut golul pe care-l simţeam în interior.

Ce se întâmplase? Unde erau priorităţile mele? Pentru cine şi pentru ce trăiam?

Nesiguranţa înfăţişării fizice

Mi-am dat seama că îmi construiam viaţa pe lucruri care nu sunt sigure. Viaţa mea era construită pe ceea ce credea cultura sau prietenul meu, pe cât de mulţi bani câştigam sau pe cât de faimoasă eram. Mi-am dat seama că îmi construiam viaţa pe nisip.

M-am gândit apoi la un eveniment semnificativ care a avut loc în viaţa mea cu vreme în urmă în Indiana, unde am crescut. „Căutând dragostea în locurile greşite”, cum spune cântecul, mi-a făcut realmente bine atunci când o colegă de şcoală m-a invitat la un concert la biserica ei. Am acceptat invitaţia pentru că jumătate din grupul de tineri erau băieţi, iar congregaţia era foarte mare, aşa că mi-am spust că ar putea fi distractiv.

Dar credeam că nu am nevoie de Dumnezeu în viaţa mea. Pentru ce? Părinţii mei erau în proces de divorţ. Credinţa lor nu-i ajuta.

Dar pe lângă muzică, am auzit la concert un mesaj care m-a mişcat. Spre sfârşitul concertului, muzicienii ne-au spus că au o veste bună pentru noi. Credeam că vor să ne spună despre o reducere la primul lor album sau aşa ceva. Dar vestea la care s-au referit era de fapt că Dumnezeu ne iubeşte.

Ei au vorbit despre o relaţie cu Dumnezeu prin Iisus Cristos. Au spus că Dumnezeu m-a iubit necondiţionat şi că din această cauză L-a trimis pe singurul Său Fiu să moară pe cruce pentru păcatele mele. Ui, mi-am zis, o relaţie bazată pe dragoste necondiţionată! Nu-mi era greu să admit că am făcut lucruri rele în viaţă, că nu m-am ridicat la standardele pe care le cerea Dumnezeu de la mine. Mizicienii au explicat că eu nu trebuia să câştig favoarea lui Dumnezeu. Puteam doar să primesc darul dragostei şi al iertării din partea lui Dumnezeu prin Iisus Cristos.

În acea seară am spus o rugăciune scurtă, cerându-I lui Iisus să mă ierte şi să mă schimbe. I-am spus că voi trăi pentru El şi că-I voi sluji cu viaţa mea. L-am chemat în viaţa mea pentru a începe o relaţie cu mine.

Deci ani mai târziu, străteam pe pat în Paris gândindu-mă la acel eveniment special şi întrebându-mă cum se face că viaţa mea şi-a pierdut semnificaţia reală. Mi-am dat seama că mi-am neglijat relaţia cu Dumnezeu şi că am ales propria direcţie. Nu e de mirare că mă simţeam atât de pustie! Deci L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte pentru că am trăit pentru mine şi pentru aprobarea altora. Şi I-am cerut: „Te rog, schimbă-mă şi arată-mi care este adevărata frumuseţe”.

Primul lucru pe care Dumnezeu mi l-a arătat a fost pericolul inutilităţii. M-am luptat cu acest lucru multă vreme. În America, se cheltuiesc anual 20 de miliarde de dolari pe cosmetice, 300 de milioane de dolari pe operaţii estetice, 33 de miliarde de dolari pe produse dietetice. Acest lucru ilustrează cât de mulţi bani cheltuim şi cât de mult timp petrecem pentru aspectul nostru fizic. Inutilitatea nu este frumoasă.

La fel era şi obiceiul meu de a mă compara cu alte femei. Gelozia este o altă problemă la care a trebuit să lucrez. A trebuit să învăţ să fiu sigură în cine şi ce sunt şi în cum m-a făcut Dumnezeu, ştiind că El mă iubeşte indiferent de cum arăt sau ce fac.

Nesiguranţa nu este frumoasă. Este greu să ai şi să fii un prieten când te simţi nesigur. Aştepţi prea mult ca ceilalţi să-ţi facă complimente şi să te ajute să te simţi bine.

Definiţia frumuseţii adevărate

Ce este frumuseţea? Nu este înfăţişarea fizică. Este ceea ce se găseşte în interior, în inima ta. Umilinţa este frumoasă, cu toate că nu este populară în profesia mea. Siguranţa şi stima de sine sunt frumoase. Şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu în mod personal aduce frumuseţe, pentru că a şti că El te iubeşte şi te acceptă îţi dă siguranţă şi stimă de sine. Aceasta te eliberează să te accepţi şi să te iubeşti pe tine şi neajunsurile tale.

Fără iertarea lui Cristos, păcatul nostru ne face urâţi în interior. Nu avem pace. Şi nici un remediu de „acoperire” din lume nu poate scimba acest lucru. Dumnezeu vede aceasta şi alţii o vor vedea şi ei. Numai Cristos ne poate face frumoşi în ochii lui Dumnezeu. Adevărata frumuseţe interioară începe cu Dumnezeu în centrul vieţii noastre şi creşte în afară.

Pot să îţi spun că Iisus Cristos mi-a schimbat viaţa şi că nu voi regreta niciodată decizia pe care am luat-o de a-L urma. De ce să nu-L chemi pe Iisus să intre şi în viaţa ta? El a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el” (Apocalipsa 3:20).

Poţi să-L primeşti pe Cristos prin credinţă, în rugăciune, chiar acum. Dumnezeu îţi cunoaşte inima şi nu este preocupat atât de mult de cuvintele tale, cât de atitudinea inimii tale. Iată o rugăciune ca aceea spusă de mine, prin care-ţi poţi exprima dorinţa inimii...

Doamne Iisuse, am nevoie de Tine. Îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Îmi deschid viaţa şi Te primesc ca Mântuitor şi Domn. Îţi mulţumesc că mi-ai iertat păcatele şi mi-ai dat viaţă veşnică. Preia controlul vieţii mele şi fă-mă acea persoană pe care Tu o doreşti.

________________________

2001 © Laura Krauss Calenberg

Laura Calenberg este un model din New York. A călătorit în 22 de ţări şi a apărut pe coperţile multor reviste, inclusiv Marie Claire, Cosmopolitan şi Brio. A apărut în multe reclame ale celor de la Saks, Nieman Marcus şi Hanes. Este căsătorită cu Jeff Calenberg, care este şi el un model profesionist, şi are doi copii minunaţi.

sursa: Frumusete Durabila