luni, 12 mai 2008

Cand ma casatoresc si cu cine? Luigii Mitoi

Din rubrica" adevaratele relatii nu se bazeaza pe felul cum arata oamenii"

Sa nu iubim cu vorba, ci cu fapta si cu adevarul

Diferenta dintre dragoste si pasiune
De ce te-ai indragostit de ea?
Instabilitate in dragoste
Este rationala dragostea mea pentru ea?
Dragostea - metoda de evanghelizare?
Verifica motivatia iubirii tale.



Prietenia adevarata si care este sanatoasa , este cea care are scopul cunosterii in perspectiva casatoriei -Luigi Mitoi
-fetelor, sa nu va imprieteniti cu un baiat care intra pe usa inainea voastra :))
- sa nu te casatoresti cu o persoana pe care nu o cunosti.
dragostea adevarata este atunci cand cunosti omul din interior.
Nu-ti vinde sufletul si inima pe o relatie de care nu esti sigur

Dragostea- este Dumnezeu
Dragostea este un lucru personal si decizional
Dragostea este implinirea unei porunci
Dragostea se cultiva !
( in sfarsit un om care stie ce spune)

Dragostea nu este un sentiment
Dragostea este o alegere
Dragostea este o decizie
Dragostea este un angajament.
Dragostea nu este o Emotie.


Man's Search for Meaning- by Victor Frankl

Omul caută înainte de orice să-si gaseasca sensul vieţii lui. ( iar acest sens il poate descoperi doar in Persoana lui Dumnezeu )














Am citit in limba engleza aceasta carte " Man's Search for Meaning" o carte profunda despre experientele din lagar.

Dr. Viktor Emil Frankl (1905-1997)

Despre autor:

Dr. Viktor Frankl, născut la 26 martie 1905, decedat în 1997 la Viena, în Austria a fost medic psihiatru şi doctor în filozofie.

Este întemeietorul celei de-a treia şcoli vieneze de psihoterapie: logoterapia, terapia sensului.

A fost directorul departamentului de neurologie la Spitalul Rothschild din Viena, apoi la Policlinica din Viena şi profesor de neurologie şi de psihiatrie la facultatea de medicină a Universităţii din Viena.

A fost invitat de către mai mult de două sute de colegii şi universităţi pentru a ţine conferinţe în patruzeci de ţări de pe toate continentele.

A scris douăzeci şi opt de cărţi, traduse în douăzeci şi două de limbi. În plus, cincizeci şi patru de lucrări de logoterapie au fost publicate în cincisprezece limbi şi o sută douăzeci de teze de doctorat au fost susţinute pe această temă.

A fost doctor honoris causa a douăzeci şi una de universităţi.

În lagărul de concentrare de la Auschwitz, Viktor Frankl a ales convingerea pentru sine însusi şi s-a străduit să o comunice şi tovarăşilor lui de captivitate. În 1945, fiind eliberat de către americani, a revenit acasă, pentru a afla că mama, tatăl, fratele şi tânăra sa soţie, toţi deportaţi, au dispărut.

Atunci, în nouă zile, a scris cartea despre experientele trãite în lagãr care l-au condus spre logoterapie, Man ’s Search for Meaning, o carte care a devenit best-seller. O carte ce trateazã despre preocupãrile actuale si despre modul de a spune "da vietii" în ciuda tuturor aspectelor ei tragice.

Freud s-a interesat de impulsurile persoanei, Jung de simbolizare, Adler de putere iar Frankl de transcendenţa persoanei.

Cautã sã umple vidul existenţial la pacienţii săi şi sã răspundã nevoii celei mai profunde a omului: a da un sens vieţii lui.

În aceasta rezidă aportul capital adus timpului nostru de către Viktor Frankl.

Fragmente din cartea
Decouvrir un sens a sa vie

...
PSIHOTERAPIA PRIZONIERILOR

Evident că posibilităţile de a practica, în mod deschis, în lagăr o psihoterapie colectivă nu erau prea frecvente. A da un bun exemplu era mai eficace decât a răspândi simple cuvinte. Supraveghetorul barăcii noastre care nu se dăduse de partea autorităţilor, avea mii de ocazii să exercite o influenţă puternică asupra oamenilor aflaţi în jurisdicţia lui, dacă comportamentul său era echitabil şi încurajator. Influenţa imediată pe care o poate avea un comportament este întotdeauna mai eficace decât cea a cuvântului. În schimb, atunci când unele circumstanţe externe ascuţeau sensibilitatea prizonierilor, un cuvânt avea un efect deosebit. Într-o zi, în urma a unui incident care mărise sensibilitatea deţinuţilor, s-a ivit ocazia de a practica o psihoterapie generală asupra ocupanţilor unei barăci.

Petrecuserăm o zi foarte grea. Am răspuns la apel, pe terenul de muncă, apoi am fost anunţaţi că unele practici vor fi considerate de acum drept acte de sabotaj şi că vor fi pedepsite cu moartea prin spânzurare. Astfel, decuparea unor bucăţi de stofă dintr-o cuvertură veche, pentru a ne înfăşura gleznele, sau comiterea de „furturi” minore erau pasibile de pedeapsa capitală. Cu câteva zile înainte, un prizonier înfometat intrase prin efracţie într-o magazie cu rezerve alimentare, pentru a fura probabil nişte cartofi. Furtul a fost descoperit şi unii prizonieri îl cunoşteau desigur pe „spărgător”. Când autorităţile au descoperit furtul, au ordonat ca vinovatul să le fie predat, altfel urma ca toţi prizonierii lagărului fie privaţi de hrană pentru o zi întreagă. Două mii cinci sute de prizonieri au ales, bineînţeles, să postească!

În seara acestei zile de post, ne odihneam în baraca noastră din pământ bătut. Eram descurajaţi, deprimaţi, închişi în noi înşine. Dacă schimbam un cuvânt cu un camarad o făceam pe un ton tăios. Deodată, pentru ca descurajarea noastră să ajungă la culme, s-a stins si lumina. Moralul nostru a ajuns atunci la nivelul cel mai de jos. Atunci, supraveghetorul barăcii noastre, care avea multă înţelepciune, a început să ne vorbească. Ni i-a amintit pe camarazii noştri care au sucombat bolii ori s-au sinucis, în cursul ultimelor zile. Ne-a explicat că, după părerea lui, aceste decese se datorau altor cauze decât boala sau foamea. El a numit această cauză; era pierderea speranţei. Şi a afirmat că trebuie să existe mijloace pentru a împiedica pe mulţi nenorociţi să ajungă în această stare extremă. Apoi mi-a cerut să vin în ajutorul camarazilor mei.


VORBESC CAMARAZILOR MEI PRIZONIERI

Dumnezeu ştie că nu aveam dispoziţia de a da explicaţii de natură psihologică, nici de a compune predici, pe scurt de a arăta camarazilor mei cum să aibă grijă de sufletul lor. Îmi era foame şi frig, eram epuizat, iritabil. Totuşi, ştiam că trebuie să surmontez nemulţumirea mea şi să profit de această ocazie unică. A le oferi încurajări celor din jurul meu a devenit mai imperios ca oricând.

Am început prin a le spune lucruri banale legate de starea lor. Le-am spus că în această a şasea iarnă al celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, situaţia noastră nu era chiar atât de rea cum părea. Le-am cerut să se întrebe cu privire la nenorocirile lor, să se întrebe ce pierderi ireparabile au suportat până atunci. Le-am explicat, celor mai mulţi dintre ei, că pierderile lor nu erau atât de considerabile şi că nu aveau dreptul să dispere. Nu erau ei totuşi în viaţă? A regăsi lucruri ca sănătatea, familia, fericirea, posibilitatea de a-ţi practica meseria, de a-ţi consolida averea şi poziţia socială; era posibil oricărui prizonier. Nu eram noi totuşi în viaţă şi relativ sănătoşi ? Încercările noastre nu ne-au făcut mai puternici? Într-o zi toate acestea se vor întoarce în favoarea noastră. Apoi am citat o frază din Nietzsche: „Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic.”

Pe urmă le-am vorbit despre viitor. Era adevărat că, dacă priveam la rece, situaţia noastră nu ne oferea prea multă speranţă. Trebuia totuşi să admitem că şansele noastre de supravieţuire nu erau prea mari. Le-am spus că desi n-a fost niciodată epidemie de tifos în lagăr, estimam că nu aveam şanse de supravieţuire mai mari de una la douăzeci. Apoi le-am declarat că eu, cu toate acestea, refuz să pierd speranţa şi că nu intenţionez să abandonez lupta. Pentru că nici un om nu ştie ce-i rezervă viitorul, nici măcar următoarele ore. Chiar dacă nu ne puteam aştepta la un eveniment senzaţional, în situaţia militară de pe front, în următoarele zile , experienţa noastră din lagăr ne-a învăţat că uneori se ivesc ocazii unice. Un prizonier putea de exemplu să fie repartizat unui grup special care se bucura de condiţii de lucru excepţionale. Iată unde se găseau şansele lui de supravieţuire. Dar nu m-am mărginit la e le vorbi doar despre viitor şi despre vălul apăsător care-l întuneca. Am vorbit şi despre trecut, despre toate bucuriile lui care iluminau prezentul nostru sumbru. Am citat un alt poet – nu voiam să trec drept predicator! – care a scris: „Ceea ce ai trăit nu poate nimeni să-ţi răpească.” Nu doar experienţele noastre, ci şi acţiunile pe care le-am iniţiat , gândurile bune pe care le-am avut nu ne pot fi luate. Chiar dacă aceste lucruri vor face parte din trecut, ele nu vor fi pierdute, pentru că noi le-am provocat. Trecutul este la fel de prezent ca şi prezentul dacă nu mai mult.

Am vorbit apoi despre numeroasele ocazii datorită cărora ne-a fost dat să dăm un sens vieţii noastre. Le vorbeam camarazilor mei, care mă ascultau nemişcaţi, culcaţi în aşternuturile lor, şi pe care uneori îi auzeam suspinând adânc din când în când, că viaţa omenească nu încetează niciodată să aibă un sens, oricare ar fi împrejurările, şi că acest sens infinit justifica privaţiunile, suferinţa şi moartea. Le-am cerut sărmanilor oameni care ascultau cu atenţie cuvintele mele, în obscuritatea barăcii, să facă faţă gravităţii situaţiei lor. Nu trebuia să dispere ci să-şi păstreze curajul pentru că lupta noastră, deşi părea adesea fără speranţă, era impregnată de demnitate şi dădea un sens vieţii noastre. Am adăugat că trebuia să acţioneze, în momentele dificile, ca şi cum cineva îi privea – un prieten, o soţie, o persoană moartă sau în viaţă, sau un Dumnezeu. Această persoană nu voia să fie dezamăgită. Ea voia să suferim cu mândrie, nu mizerabil iar, dacă ar fi fost necesar, să murim cu demnitate.

Şi în sfârşit, am vorbit despre sacrificiul nostru care, în toate ocaziile avea un sens. Era normal ca acest sacrificiu să pară inutil în ochii lumii, a succesului material. Dar sacrificiul nostru, în realitate, avea un sens. Aceia dintre noi care încă aveau credinţa, am adăugat eu, înţeleg fără dificultate. Le-am povestit despre un camarad care, la sosirea în lagăr, a făcut un pact cu cerul. Potrivit pactului lui, suferinţa şi moartea lui ar salva fiinţa pe care o iubea de la un sfârşit dureros. Pentru acest om, suferinţa şi moartea aveau un sens, şi sacrificiul lui o semnificaţie profundă. El nu murea în zadar. Nimeni nu vrea să moară în zadar.

Scopul acestui mic discurs a fost de a încerca să găsim un sens vieţilor noastre, în timpul sedintei, în această baracă şi în pofida situaţiei noastre disperate. Eforturile mele au fost recompensate. Când s-a aprins lumina, am zărit siluetele demne de milă ale colegilor mei îndreptându-se şonticãind spre mine. Voiau să-mi mulţumească; unii dintre ei aveau lacrimi în ochi. Trebuie să mărturisesc totuşi că nu de multe ori mi s-a întâmplat, în lagãre, sã am suficientã fortã pentru a veni în ajutorul celor care sufereau si cã am neglijat mai multe ocazii de a mã achita de aceastã datorie.





















Sfanta Scriptura ma invata astfel

Matei 10:28

" Nu va temeti de cei care ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul;
ci temeti-va mai degraba de CEL care poata si piarda si sufletul si trupul vostru".

Omul mandru nu stie sa rada
















Pãrintele Alexander Schmemann

Fragmente din Jurnal


Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase, în lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane- foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi" privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune.

Presiunea prietenilor - de Charles R. Swindoll










A fost odata un paianjen care si-a tesut panza frumoasa intr-o casa veche. Paianjezul o tinea foarte curata pentru ca voia ca toate mustele sa vina si sa se aseze pe ea. De-ndata ce primea cate-un “client”, il “ascundea” repede pentru ca celelalte muste sa gaseasca mereu panza goala si sa nu banuiasca nimic.

Intr-o buna zi, o musca “mai inteligenta”, trecu in zbor pe deasupra panzei. Paianjenul a imbiat-o: “Vino si ia loc”, dar musca desteapta i-a raspuns: “Nu, multumesc frumos, domnule, dar nu vad nici o alta musca in curtea dumneavoastra. Mi-e frica sa vin singura.”

Si musca zbura in alta parte. Tocmai vazuse pe podeaua de jos o multime de muste care dansau inprejurul unei hartii de culoare maronie. O petrecere! “Inteligenta” zbura glont intr-acolo fara nici o frica. Cand era pe drum, un bondar venind de-acolo bombani bombastic: “Nu veni aici, proasto! Fereste-te sa stai pe hartia maronie. E o cursa, nu vezi?”

Ce bondar nesuferit! Auzi, ce tampenie! Nu se putea sa fie ceva periculos atata vreme ce toate mustele alea erau deja acolo …

“Taci din gura! Nu vezi suratele mele cum danseaza!”, zise musca noastra inteligenta si se aseza pe bucata de hartie frumos colorata.

Stiti ce s-a intamplat mai departe. Musca noastra a fost prinsa de lipiciul cleios si otravitor. A “dansat” o vreme, dupa care a … murit.

Morala: Unii dintre noi stim sa ne ferim cand suntem singuri, dar ne lasam prada anturajului si suntem atrasi de multime spre locuri care ne otravesc sufletul.

Ce i-ar folosi unei muste (sau unui om) sa scape de plasa de paianjen, daca se arunca nebuneste spre locurile la moda, care au … lipici?

Prin curtoazia lui Daniel Branzei.

Patronii români angajează puşcăriaşi













Angajatorii au găsit o soluţie inedită şi ieftină la criza de personal: încep să lucreze cu deţinuţi, pe care-i plătesc cu 700-800 de lei pe lună

Companiile româneşti care se confruntă cu o criză de personal apelează, de la începutul lunii mai, la deţinuţii din închisori pentru a-şi completa efectivele de muncitori. Astfel, în urma unui parteneriat încheiat între Patronatul de Comerţ, Turism, Industrie şi Servicii şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, compania Avicola Mihăileşti, producătorul de carne de pui deţinut de AgroNutrisco, a angajat 50 de deţinuţi de la Penitenciarul Giurgiu, la începutul lui mai, pe baza unui contract de prestări servicii.

„A fost cea mai uşoară şi mai ieftină alternativă de acoperire a deficitului de forţă de muncă. Am încercat mai bine de un an să importăm muncitori din India, însă procesul a fost blocat din cauza birocraţiei.


Anul acesta vom mai angaja o altă tranşă de 50 de muncitori“, a declarat Geanina Ezer, directorul general al Avicola Mihăileşti. Totodată, directorul de producţie al firmei Caliprix, Ahbenni Zakir, unul dintre principalii jucători de pe piaţa locală de orez, a declarat că intenţionează să angajeze între 30 şi 50 de deţinuţi de la Penitenciarele Rahova şi Jilava.


„Încă suntem în tratative cu conducerea penitenciarelor, însă ne dorim să angajăm deţinuţi care vor urma nişte cursuri de calificare, iar când îşi vor termina de ispăşit pedeapsa vor fi ca şi reintegraţi în societate“, a precizat Zakir. Preşedintele Patronatului de Comerţ, Turism, Industrie şi Servicii, Ion Dedu, a declarat că Executivul trebuie să găsească modalităţi legale pentru ca deţinuţilor care lucrează cu carte de muncă în diferite societăţi să li se considere perioada lucrată ca vechime în cartea de muncă atunci când vor ieşi la pensie. „Deţinuţii ar trebui să beneficieze de asigurările pentru pensii şi şomaj. În prezent, din veniturile realizate de aceştia este reţinută numai contribuţia la asigurările de sănătate de 6,5%”, a afirmat Dedu.

Geanina Ezer spune că salariile brute acordate deţinuţilor care muncesc la Mihăileşti depăşesc salariul minim pe economie, iar Ion Dedu spune că deţinuţii primesc între 700 şi 800 de lei pe lună. Deocamdată, din veniturile realizate de deţinuţi, 30% revin acestora şi 70% se reţin la bugetul de stat. În plus, la trei zile de muncă, deţinutului i se scade o zi din pedeapsă. Potrivit Administraţiei Penitenciarelor, în închisorile din România sunt aproape 9.000 de deţinuţi, iar potrivit ANOFM, deficitul de forţă de muncă este de 80.000 de locuri de muncă. Patronatele au înaintat în martie Ministerului Muncii un document prin care cer simplificarea procedurii de aducere în ţară a muncitorilor străini, pe motiv că deficitul ar fi mult mai mare. „Un studiu realizat de către reprezentanţi ai mediului de afaceri şi de către oficialii MMFES arată că numărul de locuri de muncă necesar a fi ocupat de aproximativ 300.000 reprezintă o pierdere potenţială de PIB de trei-patru miliarde de euro”, se arată în document, potrivit cotidianului ,,Business Standard“.

Săptămâna trecută a avut loc, de altfel, la Galaţi, prima bursă a locurilor de muncă destinată deţinuţilor, la care au participat 100 de persoane (10% din numărul total de deţinuţi ai Penitenciarului din Galaţi), care au fost intervievate de reprezentanţii celor şapte angajatori prezenţi acolo. Patronii au dorit muncitori calificaţi în mai multe domenii şi chiar oameni cu studii superioare.

duminică, 11 mai 2008

Credinta dincolo de ratiune













De A. W. Tozer

Când nevoia noastră este atât de mare încât nu mai putem merge fără El, El va veni!

Fiecare om este ceea ce admiră în taină. Dacă aş putea afla ce admiri, aş şti ceea ce eşti fiindcă oamenii sunt ceea ce gândesc când sunt liberi să se gândească la ce vor.

Observaţi că a primi nu este un act pasiv. Atunci când eu primesc acţiunea, este ceva pasiv, dar atunci când eu sunt cel ce o îndeplineşte este ceva activ. În aceste zile, am ajuns la religia pasivităţii. Faţă de Dumnezeu, toată lumea este pasivă. Aşa că Îl „primim” pe Cristos; transformăm acest lucru într-unul pasiv! Dar Biblia nu cunoaşte absolut nimic despre primirea pasivă deoarece cuvântul primire nu este unul pasiv, ci activ. Noi transformăm cuvântul primire în „acceptare”. Toată lumea întreabă: „Vrei să-L accepţi pe Isus? Vrei să-L accepţi?” Acest lucru Îl transformă pe Isus Cristos într-un agent de vânzări care stă cu blândeţe aşteptând să ştie dacă Îl vom patrona sau nu. Deşi avem cu disperare nevoie de ceea ce El ne oferă, noi stăm pe gânduri cu o atitudine de suveranitate gândindu-ne dacă să Îl primim sau nu.

Haideţi să înţelegem acest lucru corect. Isus Cristos nu ne oferă mântuirea ca pe o decoraţie, un buchet sau o altă accesorie la veşmântul nostru. El spune clar: „Aruncă-ţi vechile zdrenţe, dezbracă-te până la piele! Lasă-Mă să te îmbrac în hainele frumoase şi curate ale neprihănirii Mele – numai ale Mele. Atunci, dacă înseamnă să pierzi bani, pierde-i! Dacă înseamnă să-ţi pierzi slujba, pierde-o! Dacă înseamnă persecuţie, acceptă-o! Dacă aduce cu sine vânturile puternice ale împotrivirii, aplecă-ţi capul în vânt şi acceptă – de dragul Meu!” A-L primi pe Isus Cristos ca Domn nu este un lucru pasiv şi dulce – nu este o religie deja digerată. Este carne tare! Sunt bucate atât de tari încât Dumnezeu ne cheamă în acest timp să lăsăm totul în mâinile Lui. Unii încă mai vor să se ţină de plăcerile lor păcătoase. În bisericile noastre, în acest timp fatal, degenerat, noi suntem vinovaţi că am făcut ca acest lucru să fie cât de uşor se poate pentru oamenii şovăielnici. „Numai crede în Isus, acceptă-L şi apoi, poţi fi aşa cum erai înainte. Poţi face ce făceai înainte, atâta timp cât nu te îmbeţi şi nu umbli după femei. Orice altceva este în regulă. Amin!” Acesta este creştinismul marginal care se promovează în prea multe cercuri. Rezultatul este că avem o religie care nu e cu nimic mai bună decât păgânismul. Cred că aş prefera să-L urmez pe Zoroastru şi să îngenunchez de două ori pe zi la răsăritul şi apusul soarelui decât să fiu un creştin pe jumătate care insistă asupra faptului de a „crede” pentru a fi mântuit, iar apoi face ceea ce-i place trecând peste domnia Mântuitorului.

„Întreaga personalitate umană trebuie să se lase pradă unei apucări strânse şi agresive a lui Isus şi să spună: ’Da, Doamne, eşti al meu, chiar dacă mă costă sângele şi moartea. Eşti al meu chiar dacă mă costă pierderea prietenilor. Eşti al meu chiar dacă asta înseamnă pierderea slujbei, a poziţiei sau a rangului!’”

De ce doresc creştinii ca totul să fie deja gătit, feliat, sărat şi se aşteaptă ca Dumnezeu să vină şi să aştepte ţinând mâncarea la buzele lor de bebeluşi în timp ce ei lovesc masa şi plescăie? Şi noi credem că acesta e creştinism! Nu este! O rasă atât de degenerată, de neligitimă nu are nici un drept să se numească creştină.

Aceia care insistă asupra faptului că Domnul Dumnezeu le face pe plac, lăsând-i să meargă mai departe aşa cum sunt şi că la sfârşit, tot le va spune: „Veniţi, slujitori credincioşi”, sunt nebuni. Cineva trebuie să le spună acest lucru acum.

O biserică poate continua şi poate îmbătrâni generaţii după generaţii, deţinând crezul şi adevărul. Este posibil ca noi oameni care vor îmbătrâni de asemenea, să primească şi să urmeze acelaşi cod. Atunci, apare un predicator al trezirii, aprinde focul de armă, înflăcărează oamenii, iar rugăciunea Îl face pe Dumnezeu să Se coboare şi trezirea vine în acea biserică. Oamenii care au crezut că erau mântuiţi, se convertesc. Oamenii care crezuseră doar într-un cod, acum cred în Cristos. Şi, ce s-a întâmplat de fapt? Este pur şi simplu creştinismul nou-testamentar care îşi ia locul de drept. Nu este nici o ediţie de lux a creştinismului. Este ceea ce creştinismul ar fi trebuit să fie de la început.

Dacă rugăciunile neascultate persistă într-o adunare pentru o perioadă mai lungă de timp, răceala descurajării se va instala asupra celor care se roagă. Dacă noi continuăm să cerem, să cerem, să cerem precum nişte copii irascibili, neaşteptându-ne niciodată să primim ceea ce cerem, dar continuând să cerem cu glas plângăreţ acel lucru, ne vom răci înlăuntrul nostru. Dacă mergem mai departe cu rugăciunile noastre şi nu primim niciodată răspunsuri, lipsa rezultatelor va tinde să confirme necredinţa naturală din inimile noastre. Amintiţi-vă acest lucru: prin natură, inima umană este plină de necredinţă. Necredinţa, şi nu neascultarea, a fost primul păcat. În timp ce neascultarea a fost primul păcat înregistrat, în spatele actului de neascultare a fost păcatul necredinţei, altminteri păcatul neascultării nu ar fi avut loc.

Probabil cel mai rău dintre toate este faptul că eşecurile noastre în rugăciune lasă ca vrăjmaşul nostru să fie în stăpânirea terenului. Partea cea mai gravă a eşecului unei campanii militare nu este pierderea oamenilor şi a îndrăznelii, ci faptul că duşmanul este lăsat în stăpânirea terenului. În sens spiritual, aceasta este deopotrivă o tragedie şi un dezastru. Diavolul ar trebui să fie pus pe fugă, luând mereu poziţia de defensivă din spate. Dar în loc să fie aşa, acest vrăjmaş hulitor stă pe poziţie plin de dispreţ şi încântat de sine însuşi, iar oamenii lui Dumnezeu îi dau voie. Nu e de mirare că lucrarea Domnului este atât de puţin dezvoltată. E de mirare faptul că lucrarea lui Dumnezeu încă mai stă în picioare!

Chiar dacă soarele ar începe să răsară în vest şi să-şi urmeze cursul spre est, chiar dacă vara s-ar sfârşi brusc şi ne-ar arunca în mijlocul iernii fără o toamnă, chiar dacă cerealele de pe câmpuri ar creşte în jos în loc să crească în sus, tot nu mi-aş schimba concepţia despre Dumnezeu şi Biblie! Nu am cuvintele necesare pentru a evidenţia suficient de puternic poziţia mea cum că credinţa în Dumnezeu nu depinde de sprijinul nici unui ajutor ştiinţific. Nu, noi avem încredere şi îndrăzneală la Dumnezeu fiindcă El este Dumnezeu. Am aflat destule despre caracterul Lui ca să ştim că ne putem baza pe El în totalitate. Poate că ţi s-a spus că dacă memorezi mai multe versete biblice, vei avea mai multă credinţă. Eu memorez Scripturile de când m-am convertit, dar credinţa mea nu se bazează pe promisiunile lui Dumnezeu. Credinţa mea se bazează pe caracterul lui Dumnezeu. Credinţa trebuie să se bazeze cu încredere pe Acela care a făcut promisiunile. Despre Avraam este scris că: „El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească” (Romani 4:20-21). Dumnezeu a fost Cel care a primit slava, nu făgăduinţa sau credinţa lui Avraam.

Atunci, unde greşim? Ce se întâmplă cu încrederea noastră? Noi Îl împingem pe Dumnezeul cel viu într-un colţ, încercând să-L folosim pe post de salvare din iad. Îl folosim ca să ne ajute atunci când copilaşul nostru este bolnav – iar apoi mergem pe drumul nostru. Şi după aceea încercăm să ne umflăm credinţa prin citirea mai multor promisiuni din Biblie. Dar nu merge! Vă spun că nu va merge. Trebuie să ne preocupe persoana şi caracterul lui Dumnezeu, nu promisiunile. Prin făgăduinţe, aflăm ceea ce Dumnezeu a dorit pentru noi, aflăm ce putem cere ca fiind moştenirea noastră, aflăm modul în care trebuie să ne rugăm. Însă credinţa în sine trebuie să se bazeze pe caracterul lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu este un hamal pe care-l întâlnim în gară, care ne cară bagajele şi ne slujeşte. Dumnezeu este Dumnezeu. El a creat cerul şi pământul. El ţine lumea în mâna Sa. El măsoară ţărâna pământului în balanţă. El întinde cerurile ca pe o manta. El este marele Dumnezeu Atotputernic. El nu este servitorul tău. Este Tatăl tău, iar tu eşti copilul Lui. El stă în ceruri, tu eşti pe pământ.

Meritul lui Isus este suficient! Noi vom intra în rai pentru că Isus a ieşit din rai în locul nostru. Noi vom trăi pentru că Isus a murit. Noi vom fi cu Dumnezeu pentru că Isus a fost respins din prezenţa lui Dumnezeu în groaza răstignirii. Credinţa noastră se bazează pe caracterul lui Dumnezeu şi pe meritul Fiului Său, Isus. Noi nu putem aduce nimic – doar sufletele noastre sărace şi mizerabile. Omul rău care se crede bun este privat de Împărăţia lui Dumnezeu pentru totdeauna. Dar persoana care ştie că este cel mai mare dintre păcătoşi şi absolut nevrednic, care vine în umilinţă depinzând numai de meritul lui Isus, acela intră.

Un alt semn este acesta: nu au renunţat la celalte iubiri. Cu mulţi ani în urmă, Fenelon a spus. „Renunţă la iubirile tale ca să poţi găsi iubirea. Renunţă la iubiţii tăi ca să poţi găsi marele Iubit. Renunţă la tot ceea ce iubeşti ca să-L poţi găsi pe Acela pe care Îl poţi iubi”. Dar aceşti „alţi” ucenici nu fac aşa ceva – nu renunţă la celelate iubiri ale lor. Ei vor să ia lumea într-o mână şi crucea în cealaltă şi să meargă pe sârma dintre cer şi iad. Şi speră ca, prin harul lui Dumnezeu, să facă o ultimă mare săritură peste prag.

Omul care vrea să moară de moartea celor neprihăniţi, trebuie să trăiască viaţa celor neprihăniţi. Omul care vrea să moară creştin, trebuie să trăiască creştin. Cel care vrea ca Mijlocitorul de sus să-i fie Scut în acel moment, trebuie să-I dea voie să-i fie scut chiar acum!

Niciodată în istorie nu a fost o vreme în care oamenii să fie buni, dar au fost timpuri când oamenilor le-a fost ruşine de răutatea lor. Acum ne-am degenerat până în punctul că facem glume pe seama căilor noastre păcătoase şi a eticii noastre scandaloase, glume la care râdem ţinându-ne de burtă. Când filosofia morală a unei întregi generaţii devine în aşa fel încât oamenii îşi pot etala răutatea şi puterziciunea, şi sfârşesc prin a fi lăudaţi pe prima pagină a ziarelor noastre, atunci Dumnezeu nu Îşi va mai opri mâna. Vom putrezi din interior. Când spunem că aceasta este pustia, avem faptele înaintea ochilor noştri. Pustia se referă doar la noi. Dacă aceasta e tot ce putem vedea, aş spune: „Slavă lui Dumnezeu pentru o biserică pură în mijlocul acestei nopţi! Slavă lui Dumnezeu pentru Mireasa pură a lui Cristos care oglindeşte lumina Lui în toiul acestui întuneric actual!” Dar nu pot spune acest lucru şi, în acelaşi timp, să spun adevărul. Biserica creştină, în loc să plutească deasupra tuturor acestora, liberă, curată şi separată, îşi are vechea barcă fisurată la fiecare îmbinare, iar apa pătrunde... Biserica şi lumea s-au împletit atât de mult încât este greu să deosebeşti una de alta. Lumea a afectat într-atât standardele morale ale bisericii încât creştinii spun că ei cred în Cristos şi totuşi, nu s-au deranjat niciodată să-şi schimbe atitudinile şi standardele morale. Cum a fost în timpul lui Ioan, aşa este şi astăzi. Conducătorii religioşi se apărau pe ei înşişi şi tradiţiile lor. Vroiau să fie lăsaţi în pace. Vroiau să fie recunoscuţi. Nu vroiau să fie deranjaţi. Vroiau să se ducă la biserică pentru că „e atâta linişte acolo”. Vroiau să se ducă la biserică pentru a se simţi bine. Dar pretutindeni în jurul lor, caracteristicile pustiului biruiau. Liderii laşi făceau convertiţi, dar erau convertiţi aduşi la conduita lipsită de scop moral şi inutilă a zilei. Acum, predicăm Evanghelia, spunem noi, şi facem convertiţi – dar facem convertiţi la pustie! Facem convertiţi la inutilitatea şi goliciunea unei biserici compromise. Nu ştiu dacă Dumnezeu va ridica un alt Ioan Botezătorul înainte de a doua venire a Domnului. Dacă va face astfel, unul din lucrurile pentru care biserica ar trebui să se pregătească este să fie tulburată – profund tulburată. Poate chiar înfuriată!

Evaluez biserica al cărei pastor sunt. Onestitatea de bază îmi cere să spun că, în comparaţie cu bisericile obişnuite, este o biserică bună. Un mare procentaj din membri sunt oameni buni şi morali. Dacă ar fi rugaţi să conducă rugăciunea, ar putea-o face. Mulţi dintre ei ar putea ajuta un om care-L caută pe Cristos să-L găsească. Contribuie cu generozitate pentru misiuni şi alte cauze nobile. Dar chiar şi în adunarea mea, câtă dezordine este! În comparaţie cu ceea ce ar trebui să fie o biserică, cât de multă dezordine este în vieţile noastre – dezordine spirituală în vieţile şi în inimile noastre! Câtă risipă este! Există risipă a darurilor vitale ale lui Dumnezeu, risipă a abilităţilor, a vieţii şi a timpului. Pustia este caracterizată de risipă. Iar locurile care au fost risipite nu mai sunt bune nici pentru Dumnezeu, nici pentru oameni.

Poate că şi tu te vezi nevoit să recunoşti că starea pe care am descris-o, descrie, de asemenea şi viaţa ta. Poate că inima ta este mai degrabă ca o pustie decât ca o grădină, mai degrabă ca împrejurimile Iordanului decât ca grădina lui Dumnezeu. Foarte puţină vegetaţie creşte în pustie şi nimic nu ajunge la maturitate cu adevărat. Dacă există vreo roadă, este pipernicită. Dacă există grâne, sunt de calitate inferioară din cauza uscăciunii.

Te întreb, ce îi ve arăta Domnului ca urmare a slujirii tale? Cât este de tragic ca un om să fi fost născut din nou şi totuşi, să nu aibă roadă pe care să o prezinte pentru credinţa lui creştină. Cât este de tragic să-ţi trăieşti viaţa fără să fi făcut ceva cu adevărat pentru Cristos!

Fără îndoială, o parte a eşecului nostru de astăzi este activitatea religioasă care nu este precedată de singurătate, de inactivitate. Mă refer la faptul de a sta singur cu Dumnezeu şi de a aştepta în tăcere şi linişte până când suntem încărcaţi cu Duhul lui Dumnezeu. Apoi, când acţionăm, activitatea noastră va avea valoare pentru că am fost pregătiţi de Dumnezeu pentru ea.

S-ar putea să ai în mâinile tale cheia viitorului. Poate ai în mâna ta, făra să ştii, cheia mântuirii a cel puţin zece oameni, poate chiar o sută – numai dacă ai ştii că o ai! Trebuie doar să predai acea cheie Domnului şi să-L laşi pe El să o ţină. Spune-I acum lui Isus: „Stăpâne, am doar un simbol, un mic simbol, dar ia-l, Doamne Isuse, ia-l!” Domnul îl va lua. Cum îl va înmulţi, nu ştiu, dar El o poate face. Şi o va face.

Dumnezeul cel viu nu este preocupat de denominaţiile şi tradiţiile noastre bisericeşti. El nu se angajează să păstreze arborele nostru genealogic religios. El vrea ca lumea să fie evanghelizată. Dumnezeu nu este preocupat de menţinerea vreunei denominaţiuni de-a noastră. Dar El este preocupat de viaţa bisericii lui Isus Cristos – biserica spirituală, indiferent de cum se numeşte ea. Domnul nostru este preocupat ca biserica lui Isus Cristos să fie salvată din valurile care vin peste ea. Puţin din lume aici, puţin din lume dincolo – acestea pătrund în biserică până când vine momentul în care nu mai avem o biserică spirituală. În schimb, avem o corabie care se scufundă.

În timp ce vântul se înteţea şi furtuna, în furia ei, a zdruncinat barca, fără îndoială că ucenicii au strigat pe Marea Galileii: „Unde eşti, Doamne?” Iar biserica lui Isus Cristos, prinsă într-o furtună morală care ameninţă să o sfâşie, pune aceeaşi întrebare. Mulţumim Domnului, avem asigurarea lui Cristos că „porţile Locuinţei morţilor nu vor birui” (Matei 16:18) biserica Lui. Bisericile pot muri, dar biserica încă trăieşte. Biserica lui Isus Cristos, formată din toţi oamenii lui Dumnezeu, nu va pieri niciodată!

Aici poti comanda cartea CREDINTA DINCOLO DE RATIUNE ( www.perlasuferintei.ro )

sâmbătă, 10 mai 2008

Louie Giglio - Laminin



Ai fost creat doar pentru Dumnezeu si pentru Slava Sa ( nu pentru oameni).
Si doar El te poate satisface deplin.
Am ascultat azi mesajul acesta.
Si Biologia si Anatomia aduc un argument Sustinerii vietii prin Crucea Lui Isus Christos.

Toate se tin prin Domnul nostru.
Prin El au fost facute cerurile, pamantul si inimile oamenilor.

Toate trebuie sa se intoarca spre El si sa il mareasca pentru Dragostea Sa.

Coloseni 1:15-20

15. El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea.

16. Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El.

17. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.

18. El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.

19. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El,

20. şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui.

vineri, 9 mai 2008

Bucurati-va in Domnul
















Fiti voiosi, fiti voiosi totdeauna,
Laudandu-L pe Domnul mereu!
De ne-ncredem puternic in Domnul,
Nu ne-nvinge, nicicand, nici un rau!

Cor: Nu-i furtuna sa clatine Stanca,
Cea pe care suntem noi ziditi!
Fiti voiosi, noi suntem totdeauna
De Isus, de Hristos ocrotiti!

Fiti voiosi, chiar si-atunci cand necazuri
Si-ncercarea in voi vor lovi!
Mai frumoasa-i cantarea in lacrimi,
Mai ceresc e rabdand, a trai.

Fiti voiosi, ca-n curand, pe vecie,
Veti uita c-ati mai plans pe pamant!
Fiti voiosi, ca-n curand cerul slavei
Rasuna-va si de-al vostru cant!

Tineretea ta da-i-o lui Isus















Si Tamara a postat ceva legat de ochelarii astia gasiti intr-o sacosa antica.
Si Tam- Tam a dezbatut la grupa problema batranetii.

…Tineretea e o stare, nu o varsta…Si atunci, de ce nu am ramane mereu tineri?…

Aici poti citi "TINERI BATRANI "



Tineretze, esti mai frumoasa azi

Pentru prima data am auzit melodia asta binecuvantata la cabana Prejba la o iesire cu tinerii din Cisnadie.
Seara inainte de culcare, erau doar doua randuri de paturi suspendate, fetele toate pe un rand , baietii pe alt rand, si dormeam in saci de dormit unul lipit de altul.

Andrei facea la lumina lunii si a celularului povesti biblice ca sa adormim. si mima din degete personaje din Biblie ( sincer nu puteai sa adormi la asa ceva), apoi urmau bataile cu perne....pe doua tabere - baieti contra fete, miros de soba incins si sosete multifunctionale.

ERA DEZASTRU!!!
Dar ne iubeam toti.
Realizam tot mai mult si azi ca :
"Esenta vietii sunt relatiile "Datatoare de viata" in El.

Seara tarziu ..cand toti erau pregatiti si obositi de culcare....spuneam doar atat ...incet si lin ' SUSPANS...:)) si apoi incepeam cu " TINERETEEEEEEEE:)))" ( TARE) si o luam toti de la capat.

Era la bucatarie aceasta melodie una-ntruna ;)) si mi-a ramas fixata zilele acelea.
Sa nu uitam de Domnul in zilele tineretii noastre, El este Dumnezeul adevarat si Facatorul nostru.

Eclesiast 11:9

Si fain.
Si serios a fost.
Comice amintiri .

Apropo cand iesim cu bicicletele la munte ,,sa alergam 3 ore in continuu pana iesim din Sibiu?
sau la cabana Prejba?

Ganduri care te pun pe ganduri















Niciodata nu suntem atat de sus ca atunci cand suntem jos pe genunchi.
· Influenta unui om in lume poate fi masurata nu prin elocventa sau zelul lui, nu prin justetea religiei lui sau energia lui, ci prin rugaciunile lui.
· Satana rade de truda noastra, isi bate joc de intelepciunea noastra, dar… tremura atunci cand ne rugam.
· Cel mai mare lucru pe care il putem face pentru Dumnezeu si pentru om este acela de a ne ruga.
· Secretul infrangerii noastre este ca… noi vedem si credem mai degraba pe oameni decat pe Dumnezeu.
· A ierta este cel mai important lucru pentru cel puternic, iar razbunarea este semnalul primitiv al celui slab.
· Lucrurile mai importante nu trebuie lasate in voia celor mai putin importante.
· Am hotarat sa nu fac niciodata ceea ce mi s-ar parea demn de dispret sau de condamnat la altul.
· Nimic nu contribuie atat de mult la linistea mintii ca un scop bine stabilit – un punct asupra caruia sufletul sa-si poata atinti ochiul intelectual.
· Cel mai trist este ca uneori inima ti-o ia tocmai cine are nevoie mai putin de ea.
· Nu poti opri valurile, dar poti invata sa faci surf.
· Tinteste spre luna! Chiar daca nu reusesti, macar vei fi printre stele. Cine nu-si doreste nimic sigur va esua.
· Tragedia vietii nu este ca se termina asa de repede, ci ca asteptam atat de mult sa o incepem.
· Cine judeca oamenii nu mai are timp sa-i iubeasca.
· Sanatatea nu este totul dar… fara sanatate totul este nimic.
· Dupa ce am facut tot ce se putea mai bine, trebuie sa asteptam linistiti rezultatul.
· Fericit nu este cel care beneficiaza de un anumit set de circumstante, ci – mai degraba, cel care are un anumit set de atitudini.
· Disciplineaza-ti sufletul, redu-ti nevoile, traieste in dragoste crestineasca, alatura-te comunitatii crestine, asculta de legi si increde-te in Providenta lui Dumnezeu

Care este teologia ta?

Powered By Blogger
Blogosfera Evanghelică