De A. W. Tozer
Când nevoia noastră este atât de mare încât nu mai putem merge fără El, El va veni!
Fiecare om este ceea ce admiră în taină. Dacă aş putea afla ce admiri, aş şti ceea ce eşti fiindcă oamenii sunt ceea ce gândesc când sunt liberi să se gândească la ce vor.
Observaţi că a primi nu este un act pasiv. Atunci când eu primesc acţiunea, este ceva pasiv, dar atunci când eu sunt cel ce o îndeplineşte este ceva activ. În aceste zile, am ajuns la religia pasivităţii. Faţă de Dumnezeu, toată lumea este pasivă. Aşa că Îl „primim” pe Cristos; transformăm acest lucru într-unul pasiv! Dar Biblia nu cunoaşte absolut nimic despre primirea pasivă deoarece cuvântul primire nu este unul pasiv, ci activ. Noi transformăm cuvântul primire în „acceptare”. Toată lumea întreabă: „Vrei să-L accepţi pe Isus? Vrei să-L accepţi?” Acest lucru Îl transformă pe Isus Cristos într-un agent de vânzări care stă cu blândeţe aşteptând să ştie dacă Îl vom patrona sau nu. Deşi avem cu disperare nevoie de ceea ce El ne oferă, noi stăm pe gânduri cu o atitudine de suveranitate gândindu-ne dacă să Îl primim sau nu.
Haideţi să înţelegem acest lucru corect. Isus Cristos nu ne oferă mântuirea ca pe o decoraţie, un buchet sau o altă accesorie la veşmântul nostru. El spune clar: „Aruncă-ţi vechile zdrenţe, dezbracă-te până la piele! Lasă-Mă să te îmbrac în hainele frumoase şi curate ale neprihănirii Mele – numai ale Mele. Atunci, dacă înseamnă să pierzi bani, pierde-i! Dacă înseamnă să-ţi pierzi slujba, pierde-o! Dacă înseamnă persecuţie, acceptă-o! Dacă aduce cu sine vânturile puternice ale împotrivirii, aplecă-ţi capul în vânt şi acceptă – de dragul Meu!” A-L primi pe Isus Cristos ca Domn nu este un lucru pasiv şi dulce – nu este o religie deja digerată. Este carne tare! Sunt bucate atât de tari încât Dumnezeu ne cheamă în acest timp să lăsăm totul în mâinile Lui. Unii încă mai vor să se ţină de plăcerile lor păcătoase. În bisericile noastre, în acest timp fatal, degenerat, noi suntem vinovaţi că am făcut ca acest lucru să fie cât de uşor se poate pentru oamenii şovăielnici. „Numai crede în Isus, acceptă-L şi apoi, poţi fi aşa cum erai înainte. Poţi face ce făceai înainte, atâta timp cât nu te îmbeţi şi nu umbli după femei. Orice altceva este în regulă. Amin!” Acesta este creştinismul marginal care se promovează în prea multe cercuri. Rezultatul este că avem o religie care nu e cu nimic mai bună decât păgânismul. Cred că aş prefera să-L urmez pe Zoroastru şi să îngenunchez de două ori pe zi la răsăritul şi apusul soarelui decât să fiu un creştin pe jumătate care insistă asupra faptului de a „crede” pentru a fi mântuit, iar apoi face ceea ce-i place trecând peste domnia Mântuitorului.
„Întreaga personalitate umană trebuie să se lase pradă unei apucări strânse şi agresive a lui Isus şi să spună: ’Da, Doamne, eşti al meu, chiar dacă mă costă sângele şi moartea. Eşti al meu chiar dacă mă costă pierderea prietenilor. Eşti al meu chiar dacă asta înseamnă pierderea slujbei, a poziţiei sau a rangului!’”
De ce doresc creştinii ca totul să fie deja gătit, feliat, sărat şi se aşteaptă ca Dumnezeu să vină şi să aştepte ţinând mâncarea la buzele lor de bebeluşi în timp ce ei lovesc masa şi plescăie? Şi noi credem că acesta e creştinism! Nu este! O rasă atât de degenerată, de neligitimă nu are nici un drept să se numească creştină.
Aceia care insistă asupra faptului că Domnul Dumnezeu le face pe plac, lăsând-i să meargă mai departe aşa cum sunt şi că la sfârşit, tot le va spune: „Veniţi, slujitori credincioşi”, sunt nebuni. Cineva trebuie să le spună acest lucru acum.
O biserică poate continua şi poate îmbătrâni generaţii după generaţii, deţinând crezul şi adevărul. Este posibil ca noi oameni care vor îmbătrâni de asemenea, să primească şi să urmeze acelaşi cod. Atunci, apare un predicator al trezirii, aprinde focul de armă, înflăcărează oamenii, iar rugăciunea Îl face pe Dumnezeu să Se coboare şi trezirea vine în acea biserică. Oamenii care au crezut că erau mântuiţi, se convertesc. Oamenii care crezuseră doar într-un cod, acum cred în Cristos. Şi, ce s-a întâmplat de fapt? Este pur şi simplu creştinismul nou-testamentar care îşi ia locul de drept. Nu este nici o ediţie de lux a creştinismului. Este ceea ce creştinismul ar fi trebuit să fie de la început.
Dacă rugăciunile neascultate persistă într-o adunare pentru o perioadă mai lungă de timp, răceala descurajării se va instala asupra celor care se roagă. Dacă noi continuăm să cerem, să cerem, să cerem precum nişte copii irascibili, neaşteptându-ne niciodată să primim ceea ce cerem, dar continuând să cerem cu glas plângăreţ acel lucru, ne vom răci înlăuntrul nostru. Dacă mergem mai departe cu rugăciunile noastre şi nu primim niciodată răspunsuri, lipsa rezultatelor va tinde să confirme necredinţa naturală din inimile noastre. Amintiţi-vă acest lucru: prin natură, inima umană este plină de necredinţă. Necredinţa, şi nu neascultarea, a fost primul păcat. În timp ce neascultarea a fost primul păcat înregistrat, în spatele actului de neascultare a fost păcatul necredinţei, altminteri păcatul neascultării nu ar fi avut loc.
Probabil cel mai rău dintre toate este faptul că eşecurile noastre în rugăciune lasă ca vrăjmaşul nostru să fie în stăpânirea terenului. Partea cea mai gravă a eşecului unei campanii militare nu este pierderea oamenilor şi a îndrăznelii, ci faptul că duşmanul este lăsat în stăpânirea terenului. În sens spiritual, aceasta este deopotrivă o tragedie şi un dezastru. Diavolul ar trebui să fie pus pe fugă, luând mereu poziţia de defensivă din spate. Dar în loc să fie aşa, acest vrăjmaş hulitor stă pe poziţie plin de dispreţ şi încântat de sine însuşi, iar oamenii lui Dumnezeu îi dau voie. Nu e de mirare că lucrarea Domnului este atât de puţin dezvoltată. E de mirare faptul că lucrarea lui Dumnezeu încă mai stă în picioare!
Chiar dacă soarele ar începe să răsară în vest şi să-şi urmeze cursul spre est, chiar dacă vara s-ar sfârşi brusc şi ne-ar arunca în mijlocul iernii fără o toamnă, chiar dacă cerealele de pe câmpuri ar creşte în jos în loc să crească în sus, tot nu mi-aş schimba concepţia despre Dumnezeu şi Biblie! Nu am cuvintele necesare pentru a evidenţia suficient de puternic poziţia mea cum că credinţa în Dumnezeu nu depinde de sprijinul nici unui ajutor ştiinţific. Nu, noi avem încredere şi îndrăzneală la Dumnezeu fiindcă El este Dumnezeu. Am aflat destule despre caracterul Lui ca să ştim că ne putem baza pe El în totalitate. Poate că ţi s-a spus că dacă memorezi mai multe versete biblice, vei avea mai multă credinţă. Eu memorez Scripturile de când m-am convertit, dar credinţa mea nu se bazează pe promisiunile lui Dumnezeu. Credinţa mea se bazează pe caracterul lui Dumnezeu. Credinţa trebuie să se bazeze cu încredere pe Acela care a făcut promisiunile. Despre Avraam este scris că: „El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească” (Romani 4:20-21). Dumnezeu a fost Cel care a primit slava, nu făgăduinţa sau credinţa lui Avraam.
Atunci, unde greşim? Ce se întâmplă cu încrederea noastră? Noi Îl împingem pe Dumnezeul cel viu într-un colţ, încercând să-L folosim pe post de salvare din iad. Îl folosim ca să ne ajute atunci când copilaşul nostru este bolnav – iar apoi mergem pe drumul nostru. Şi după aceea încercăm să ne umflăm credinţa prin citirea mai multor promisiuni din Biblie. Dar nu merge! Vă spun că nu va merge. Trebuie să ne preocupe persoana şi caracterul lui Dumnezeu, nu promisiunile. Prin făgăduinţe, aflăm ceea ce Dumnezeu a dorit pentru noi, aflăm ce putem cere ca fiind moştenirea noastră, aflăm modul în care trebuie să ne rugăm. Însă credinţa în sine trebuie să se bazeze pe caracterul lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu este un hamal pe care-l întâlnim în gară, care ne cară bagajele şi ne slujeşte. Dumnezeu este Dumnezeu. El a creat cerul şi pământul. El ţine lumea în mâna Sa. El măsoară ţărâna pământului în balanţă. El întinde cerurile ca pe o manta. El este marele Dumnezeu Atotputernic. El nu este servitorul tău. Este Tatăl tău, iar tu eşti copilul Lui. El stă în ceruri, tu eşti pe pământ.
Meritul lui Isus este suficient! Noi vom intra în rai pentru că Isus a ieşit din rai în locul nostru. Noi vom trăi pentru că Isus a murit. Noi vom fi cu Dumnezeu pentru că Isus a fost respins din prezenţa lui Dumnezeu în groaza răstignirii. Credinţa noastră se bazează pe caracterul lui Dumnezeu şi pe meritul Fiului Său, Isus. Noi nu putem aduce nimic – doar sufletele noastre sărace şi mizerabile. Omul rău care se crede bun este privat de Împărăţia lui Dumnezeu pentru totdeauna. Dar persoana care ştie că este cel mai mare dintre păcătoşi şi absolut nevrednic, care vine în umilinţă depinzând numai de meritul lui Isus, acela intră.
Un alt semn este acesta: nu au renunţat la celalte iubiri. Cu mulţi ani în urmă, Fenelon a spus. „Renunţă la iubirile tale ca să poţi găsi iubirea. Renunţă la iubiţii tăi ca să poţi găsi marele Iubit. Renunţă la tot ceea ce iubeşti ca să-L poţi găsi pe Acela pe care Îl poţi iubi”. Dar aceşti „alţi” ucenici nu fac aşa ceva – nu renunţă la celelate iubiri ale lor. Ei vor să ia lumea într-o mână şi crucea în cealaltă şi să meargă pe sârma dintre cer şi iad. Şi speră ca, prin harul lui Dumnezeu, să facă o ultimă mare săritură peste prag.
Omul care vrea să moară de moartea celor neprihăniţi, trebuie să trăiască viaţa celor neprihăniţi. Omul care vrea să moară creştin, trebuie să trăiască creştin. Cel care vrea ca Mijlocitorul de sus să-i fie Scut în acel moment, trebuie să-I dea voie să-i fie scut chiar acum!
Niciodată în istorie nu a fost o vreme în care oamenii să fie buni, dar au fost timpuri când oamenilor le-a fost ruşine de răutatea lor. Acum ne-am degenerat până în punctul că facem glume pe seama căilor noastre păcătoase şi a eticii noastre scandaloase, glume la care râdem ţinându-ne de burtă. Când filosofia morală a unei întregi generaţii devine în aşa fel încât oamenii îşi pot etala răutatea şi puterziciunea, şi sfârşesc prin a fi lăudaţi pe prima pagină a ziarelor noastre, atunci Dumnezeu nu Îşi va mai opri mâna. Vom putrezi din interior. Când spunem că aceasta este pustia, avem faptele înaintea ochilor noştri. Pustia se referă doar la noi. Dacă aceasta e tot ce putem vedea, aş spune: „Slavă lui Dumnezeu pentru o biserică pură în mijlocul acestei nopţi! Slavă lui Dumnezeu pentru Mireasa pură a lui Cristos care oglindeşte lumina Lui în toiul acestui întuneric actual!” Dar nu pot spune acest lucru şi, în acelaşi timp, să spun adevărul. Biserica creştină, în loc să plutească deasupra tuturor acestora, liberă, curată şi separată, îşi are vechea barcă fisurată la fiecare îmbinare, iar apa pătrunde... Biserica şi lumea s-au împletit atât de mult încât este greu să deosebeşti una de alta. Lumea a afectat într-atât standardele morale ale bisericii încât creştinii spun că ei cred în Cristos şi totuşi, nu s-au deranjat niciodată să-şi schimbe atitudinile şi standardele morale. Cum a fost în timpul lui Ioan, aşa este şi astăzi. Conducătorii religioşi se apărau pe ei înşişi şi tradiţiile lor. Vroiau să fie lăsaţi în pace. Vroiau să fie recunoscuţi. Nu vroiau să fie deranjaţi. Vroiau să se ducă la biserică pentru că „e atâta linişte acolo”. Vroiau să se ducă la biserică pentru a se simţi bine. Dar pretutindeni în jurul lor, caracteristicile pustiului biruiau. Liderii laşi făceau convertiţi, dar erau convertiţi aduşi la conduita lipsită de scop moral şi inutilă a zilei. Acum, predicăm Evanghelia, spunem noi, şi facem convertiţi – dar facem convertiţi la pustie! Facem convertiţi la inutilitatea şi goliciunea unei biserici compromise. Nu ştiu dacă Dumnezeu va ridica un alt Ioan Botezătorul înainte de a doua venire a Domnului. Dacă va face astfel, unul din lucrurile pentru care biserica ar trebui să se pregătească este să fie tulburată – profund tulburată. Poate chiar înfuriată!
Evaluez biserica al cărei pastor sunt. Onestitatea de bază îmi cere să spun că, în comparaţie cu bisericile obişnuite, este o biserică bună. Un mare procentaj din membri sunt oameni buni şi morali. Dacă ar fi rugaţi să conducă rugăciunea, ar putea-o face. Mulţi dintre ei ar putea ajuta un om care-L caută pe Cristos să-L găsească. Contribuie cu generozitate pentru misiuni şi alte cauze nobile. Dar chiar şi în adunarea mea, câtă dezordine este! În comparaţie cu ceea ce ar trebui să fie o biserică, cât de multă dezordine este în vieţile noastre – dezordine spirituală în vieţile şi în inimile noastre! Câtă risipă este! Există risipă a darurilor vitale ale lui Dumnezeu, risipă a abilităţilor, a vieţii şi a timpului. Pustia este caracterizată de risipă. Iar locurile care au fost risipite nu mai sunt bune nici pentru Dumnezeu, nici pentru oameni.
Poate că şi tu te vezi nevoit să recunoşti că starea pe care am descris-o, descrie, de asemenea şi viaţa ta. Poate că inima ta este mai degrabă ca o pustie decât ca o grădină, mai degrabă ca împrejurimile Iordanului decât ca grădina lui Dumnezeu. Foarte puţină vegetaţie creşte în pustie şi nimic nu ajunge la maturitate cu adevărat. Dacă există vreo roadă, este pipernicită. Dacă există grâne, sunt de calitate inferioară din cauza uscăciunii.
Te întreb, ce îi ve arăta Domnului ca urmare a slujirii tale? Cât este de tragic ca un om să fi fost născut din nou şi totuşi, să nu aibă roadă pe care să o prezinte pentru credinţa lui creştină. Cât este de tragic să-ţi trăieşti viaţa fără să fi făcut ceva cu adevărat pentru Cristos!
Fără îndoială, o parte a eşecului nostru de astăzi este activitatea religioasă care nu este precedată de singurătate, de inactivitate. Mă refer la faptul de a sta singur cu Dumnezeu şi de a aştepta în tăcere şi linişte până când suntem încărcaţi cu Duhul lui Dumnezeu. Apoi, când acţionăm, activitatea noastră va avea valoare pentru că am fost pregătiţi de Dumnezeu pentru ea.
S-ar putea să ai în mâinile tale cheia viitorului. Poate ai în mâna ta, făra să ştii, cheia mântuirii a cel puţin zece oameni, poate chiar o sută – numai dacă ai ştii că o ai! Trebuie doar să predai acea cheie Domnului şi să-L laşi pe El să o ţină. Spune-I acum lui Isus: „Stăpâne, am doar un simbol, un mic simbol, dar ia-l, Doamne Isuse, ia-l!” Domnul îl va lua. Cum îl va înmulţi, nu ştiu, dar El o poate face. Şi o va face.
Dumnezeul cel viu nu este preocupat de denominaţiile şi tradiţiile noastre bisericeşti. El nu se angajează să păstreze arborele nostru genealogic religios. El vrea ca lumea să fie evanghelizată. Dumnezeu nu este preocupat de menţinerea vreunei denominaţiuni de-a noastră. Dar El este preocupat de viaţa bisericii lui Isus Cristos – biserica spirituală, indiferent de cum se numeşte ea. Domnul nostru este preocupat ca biserica lui Isus Cristos să fie salvată din valurile care vin peste ea. Puţin din lume aici, puţin din lume dincolo – acestea pătrund în biserică până când vine momentul în care nu mai avem o biserică spirituală. În schimb, avem o corabie care se scufundă.
În timp ce vântul se înteţea şi furtuna, în furia ei, a zdruncinat barca, fără îndoială că ucenicii au strigat pe Marea Galileii: „Unde eşti, Doamne?” Iar biserica lui Isus Cristos, prinsă într-o furtună morală care ameninţă să o sfâşie, pune aceeaşi întrebare. Mulţumim Domnului, avem asigurarea lui Cristos că „porţile Locuinţei morţilor nu vor birui” (Matei 16:18) biserica Lui. Bisericile pot muri, dar biserica încă trăieşte. Biserica lui Isus Cristos, formată din toţi oamenii lui Dumnezeu, nu va pieri niciodată!
Aici poti comanda cartea CREDINTA DINCOLO DE RATIUNE ( www.perlasuferintei.ro )
