„Pentru mine a trăi este Hristos...”
(Filipeni 1.21)
Stăm faţă în faţă cu una dintre cele mai sublime şi mai măreţe afirmaţii făcute vreodată de însuşi apostolul Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos, Pavel. Oricine ajunge faţă în faţă cu acest verset trebuie să ştie că se află pe un pământ foarte sfânt. Sunt gata să admit că mi s-ar părea un sacrilegiu să mă apropii de un verset ca acesta într-un mod nevrednic. Avem aici nu doar o afirmaţie a unei experienţe adevărate, a unei realităţi, ci, în acelaşi timp, ne găsim confruntaţi cu un standard de gândire. Orice experienţă care este de la Dumnezeu este sacră şi ar fi nepotrivit cu spiritul Noului Testament să ne apropiem de o afirmaţie ca aceasta într-un mod pur obiectiv sau să o mânuim cu mâinile noastre grosolane, să o criticăm sau să o disecăm.
E ceva atât de sublim în privinţa acestei afirmaţii, atât de delicat şi de pur, încât oricine este confruntat cu ea are următoarea dilemă. Pe de-o parte, ne este frică să ne ocupăm de ea într-un mod detaşat – în aşa zisul mod ştiinţific, pe de altă parte există de asemenea pericolul ca, dacă nu o analizăm până la un anumit punct, nu reuşim să-i înţelegem esenţa şi scopul adevărat. Suntem obligaţi să facem ambele lucruri – să o analizăm şi să încercăm să o înţelegem, având permanent în minte faptul că este o experienţă de viaţă şi o stare de fapt care ar trebui să ne pună pe gânduri.
Îl avem acum în faţă pe Pavel care-i mângâie pe filipenii care erau îngrijoraţi pentru el. Le-a spus că prizonieratul lui a lucrat mai degrabă la înaintarea Evangheliei şi că aştepta şi nădăjduia că nu va fi dat de ruşine cu nimic, ci că, acum, ca întotdeauna, Hristos va fi proslăvit cu îndrăzneală în trupul lui, fie prin viaţa lui, fie prin moartea lui (Fil 1:20). Acesta este contextul afirmaţiei despre care vorbim. Pavel vrea să spună că, în ceea ce-l priveşte, îi este indiferent dacă va fi dat la moarte sau dacă va continua să trăiască; în faţa lui sunt două posibilităţi, iar el nu ştie care se va întâmpla, însă, el spune: „E ok. Va fi bine aşa cum va fi”. El nu este îngrijorat şi nici filipenii nu trebuie să fie îngrijoraţi, deoarece Pavel spune: „pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig”. Apoi continuă spunând că dacă ar fi să-şi exprime preferinţa, atunci aceasta ar fi să plece, să fie mutat în slavă, totuşi, de dragul lor este mai bine pentru ei să rămână. Ne vom ocupa în continuare de acest punct al afirmaţiei lui Pavel pe care el o face cu privire la viaţă şi la sensul vieţii.
Cuvintele acestei afirmaţii ne confruntă cu cele mai importante întrebări care ni se pot pune vreodată: Ce este viaţa? Ce înseamnă să trăieşti? Şi ce înseamnă asta pentru mine? Despre ce este vorba la urma urmei? Aceasta cea mai mare tragedie – că între toate grijile noastre de viaţă, în toată activitatea noastră intelectuală, în toate discuţiile noastre, singurul lucru de care oamenii nu sunt niciodată preocupaţi este, de fapt, lucrul cel mai important şi mai evident dintre toate – şi anume, viaţa însăşi şi trăirea. Iar aceasta nu este doar o întrebare importantă în sine, ci voi merge mai departe evidenţiînd că aici suntem confruntaţi cu cel mai dur test al mărturisirii credinţei creştine pe care-l putem întâlni. Pentru că, bineînţeles, acesta este un cuvânt mai mult sau mai puţin lipsit de sens pentru cineva care nu este creştin. Acest cuvânt vorbeşte în special celor care spun că sunt creştini şi, de aceea, sunt atât de nerăbdător să mă ocup de această problemă într-un mod subiectiv.
Bineînţeles că există tentaţia de a privi aceasta ca fiind doar o „experienţă” de-a lui Pavel, însă, dragii mei prieteni, acum vorbim despre noi, nu doar despre Pavel. Această afirmaţie este adevărată în cazul lui Pavel mai întâi şi mai întâi, dar ce e adevărat în cazul lui Pavel trebuie să fie adevărat pentru orice alt creştin. Apostolul Pavel n-a spus niciodată că este vreo diferenţă între el şi orice alt creştin. Niciodată n-a spus că există un fel de creştinism care se aplică lui şi un alt fel care se aplică celorlalţi. Pentru mine, unul dintre cele mai subtile pericole cu care suntem confruntaţi majoritatea este că, deşi avem 400 ani de protestantism, încă mai facem acele false diferenţe pe care le fac şi romano-catolicii între creştini şi necreştini. Se ştie că ei fac o diferenţiere puternică între sfinţi şi creştini obişnuiţi. Ei spun că sfinţii sunt oameni speciali sau „creştini spirituali” foarte diferiţi de „creştinii lumeşti”. Dar aceasta este o distincţie care nu se întâlneşte în Noul Testament.
Recunoaştem, bineînţeles, că există diferenţe în daruri şi slujbe, vedem aceasta în 1 Corinteni 12 şi Efeseni 4 şi în multe alte locuri din Scriptură. Dar în timp ce există diferenţe în slujbele care sunt date creştinilor de Duhul Sfânt prin Isus Hristos, noi toţi nu ne diferim cu nimic, iar vieţile noastre trebuie să arate asta. De aceea, apostolul vorbeşte atât de des despre „noi”. Ce este adevărat despre el, este adevărat şi despre alţii, şi aici, în această afirmaţie suntem confruntaţi cu unul din cele mai răscolitoare şi dure teste la care am putea fi supuşi. Putem noi spune în mod onest împreună cu acest om că pentru noi a trăi este Hristos? Este această afirmaţie adevărată în privinţa noastră? Nu am nici măcar un dubiu că cel mai măreţ lucru care se poate întâmpla în Biserică şi deci, şi în lumea de astăzi, este ca oamenii creştini să fie în stare să spună acest lucru din toată inima. Doar atunci când vor vorbi în felul acesta vor putea face ceva care să conteze în lumea asta; doar atunci când vor fi mistuiţi de această pasiune pentru Domnul lor, vieţile lor vor radia şi întreaga lume va şti că li s-a întâmplat ceva.
Deci, să privim spre acest cuvânt mai întâi în termenii experienţei apostolului, şi apoi haideţi să le găsim aplicarea şi în vieţile noastre. Pavel era în închisoare şi ridică această problemă : „ S-ar putea să mai trăiesc încă vreo 20 de ani” sau „Se poate să fiu dat la moarte mâine”. Dar ştiţi, mă găsesc într-o asemenea stare încât toată această chestiune îmi este indiferentă pentru că dacă voi mai trăi încă 20 de ani aceasta pentru mine înseamnă Hristos, iar dacă voi fi dat la moarte, asta înseamnă tot Hristos pentru mine; oricare din acestea două se va întâmpla, pentru mine se rezumă la acest lucru: „Hristos înseamnă viaţă, viaţa înseamnă Hristos”. Repet, întrebarea vitală care ni se pune tuturor este dacă putem spune acelaşi lucru şi noi. Pavel face aici o distincţie esenţială între cei care sunt creştini şi cei care nu sunt, iar lucrul care-i caracterizează pe creştini este că pentru ei, viaţa înseamnă Hristos.
Dar ce este viaţa? Ce înseamnă să trăieşti? Cred că cea mai bună modalitate de a putea răspunde la această întrebare este să analizăm răspunsurile care au fost date acestei întrebări. Există, bineînţeles, foarte mulţi oameni care nu se gândesc niciodată la sensul vieţii. Pentru ei, viaţa înseamnă doar existenţă, un fel de condiţie animală sau o stare asemănătoare cu cea a unei flori sau plante. Există mulţi oameni care nu au o filozofie anume de viaţă. Ei pur şi simplu s-au trezit în lucrul acesta uimitor numit viaţă; li s-a oferit acest dar uluitor de a exista şi totuşi, trec prin existenţă fără a o contempla. Ei nu se opresc niciodată pentru a se întreba ce înseamnă ea la urma urmei, şi pur şi simplu trăiesc zi după zi mâncând şi bând fără a fi măcinaţi de asemenea gânduri.
Apoi, există oamenii care îşi trăiesc viaţa din perspectiva epicuriană, perspectivă ce poate fi sintetizată cel mai bine prin fraza: „Să mâncăm, să bem şi să ne veselim”. Atitudinea epicuriana faţă de viaţă era des întâlnită pe vremea lui Pavel ca şi în vremea de azi. Se centrează mai mult pe ideea de existenţă decât pe viaţă; pentru ei viaţa înseamnă plăcere: să mănânce, să bea, să danseze sau orice ar mai putea face. Aceasta e o filozofie de viaţă foarte bine pusă la punct care acaparează întreaga viaţă a unui om şi există mulţi oameni care chiar îmbrăţişează acest stil. Nu vreau să întârzii cu aceste consideraţii preliminare, dar e uimitor să vedem că, dacă ar fi să răspundă onest, mase mari de oameni ar recunoaşte că pentru ei asta înseamnă viaţa: un cerc de plăceri. E tragic, dar e adevărat. De câte ori nu auzim de oameni care pleacă din sate şi se duc să trăiască în oraşele mari pentru că vor să vadă „viaţa”. Îi compătimesc pe cei pe care îi lasă în urmă deoarece pentru ei viaţa înseamnă ocazie pentru plăcere.
O altă perspectivă asupra vieţii este cea a stoicilor. Este mai inteligentă decât cea a epicurienilor şi spune că viaţa este ceva ce trebuie îndurat. Omul stoic nu are tot timpul un zâmbet pe faţă şi nu spune: „Nu-i aşa că totul e minunat?”. El e suficient de inteligent să vadă că această afirmaţie e departe de adevăr. El a ajuns să-şi dea seama că lumea asta poate fi deseori umplută de lacrimi, el vede duritatea şi mizeria, suferinţa şi chinul şi ajunge la concluzia că a trăi înseamnă să înduri totul, să mergi mai departe, să te iei de mână cu viaţa şi să continui indiferent de ce s-ar întâmpla. Există, de asemenea, şi foarte mulţi oameni pe care, dacă i-ai întreba la ce se rezumă viaţa ar răspunde că este o bătălie care depinde de împrejurări şi noroc şi că trebuie să stai în picioare în mijlocul suliţelor şi săgeţilor care vin din partea norocului – adică o luptă continuă şi nesfârşită.
Urmează apoi perspectiva cinicului – perspectivă ce apare întotdeauna când viaţa este dificilă. Probabil că una dintre cele mai potrivite fraze pentru a exprima acest punct este discursul pe care Shakespeare îl pune pe buzele lui Macbeth:
„Opreşte-te! Stai! Lumânare ce ai viaţa scurtă! Viaţa nu este decât o umbră ce se mişcă; un actor sărman Care se fuduleşte şi îşi împopoţonează numărul pe scenă, Iar apoi e dat uitării; viaţa e un basm spus de un idiot Cu mult zgomot şi furie, un basm ce n-are nici un sens.”
Asta vreau să spun prin perspectiva cinicului. Atât de mulţi îmbrăţişează acest fel de gândire azi! Astăzi, când idealurile sunt falsificate, iar atâtea şi atâtea speranţe au fost trântite la pământ, această perspectivă vine ca o tentaţie ciudată. Comentariul clişeic al oamenilor de azi este: „Ce rost au toate lucrurile? Ce înseamnă?... Nimic.
Apoi, ca să mergem mai departe, există punctul de vedere mistic asupra vieţii. E important să înţelegem acest punct deoarece deseori perspectiva creştină asupra vieţii este înţeleasă ca perspectivă mistică. Există, bineînţeles, un asemenea lucru ca misticism creştin şi e foarte important să spunem misticism Creştin pentru ca lucrurile să fie clare. Perspectiva tipică a misticilor spune că viaţa şi toate relele ei există, în ultimă instanţă, din cauza cărnii şi că salvarea poate fi atinsă numai prin ieşirea din carne şi prin a nu te identifica cu ea. Prin urmare, misticul îşi petrece timpul încercând să mortifice carnea; el încearcă să trăiască într-un mod pasiv, nepermiţând lumii să-l influenţeze sau să-l afecteze în vreun fel. În felul acesta trăieşte el – încercând să moară faţă de lume şi să adopte o atitudine pur pasivă.
Daţi-mi voie să merg mai departe expunând perspectiva îmbrăţişată de oamenii obişnuiţi şi aici este punctul în care cuvintele apostolului ne testează atât de profund. Mă adresez acum creştinilor, membrilor bisericilor creştine: Dacă ai fi întrebat: „Ce înseamnă a trăi pentru tine? Ce este viaţa pentru tine, de fapt? Care este cel mai important lucru de care te ţii?” Nu-i aşa că mulţi dintre noi ar trebui să recunoaştem şi să mărturisim faptul că viaţa, pentru noi, înseamnă familiile noastre, casele noastre, slujba, ocupaţiile sau activităţile din viaţa noastră? Oare viaţa nu înseamnă pentru noi compania şi iubirea celor dragi, viaţa de familie şi cercul nostru în care ne învârtim? Ce lucruri preţioase sunt acestea, dar de multe ori ele devin esenţa, lucrul cel mai important în viaţă, iar atunci când acestea ne sunt luate din viaţa, lumea noastră se prăbuşeşte şi nu ne mai rămâne nimic. Mi s-a părut întotdeauna un lucru foarte greu să scrii o scrisoare de compasiune unei familii necreştine căreia i-a murit un membru. Într-o familie ca aceasta pot fi oameni buni, oameni de treabă care-şi trăiesc viaţa într-un mod moral şi fericit, însă atunci când unul dintre ei moare ştii sigur că întreaga temelie a vieţii lor dispare.
Daţi-mi voie să mai continui puţin. Există şi perspectiva umanistă. Pentru un umanist, a trăi înseamnă a avea ocazii de a face bine, de a îmbunătăţi lumea şi de a ridica starea morală a societăţii. În această categorie se găsesc aceia care au această perspectivă idealistă asupra vieţii. Şi dacă îi întrebi ce înseamnă pentru ei a trăi, îţi vor spune: „Este o oportunitate de a schimba şi a îmbunătăţii viaţa omenirii”.
Haideţi să continuăm acum cu ceea ce am putea numi perspectiva religioasă şi spun „religioasă” pentru a o putea diferenţia de perspectiva creştină. Există unii oameni, pe care dacă-i întrebi „Ce este viaţa?” îţi vor spune că înseamnă să fii religios şi să împlineşti slujbe religioase. Haideţi să ne cercetăm pe noi înşine, dragii mei prieteni. Unul dintre cele mai mari pericole cu care sunt confruntaţi predicatorii este pericolul de a trăi având în centru activităţile în care sunt implicaţi: să vorbească, să predice, să fie angajaţi în slujba din biserică, să fie activi în religia pe care o au. Există pericolul de a trăi cu toate astea până la un punct, când dintr-o dată, întreaga lor activitate se duce şi sunt lăsaţi cu mâinile goale. Pentru mine, aceasta este una din cele mai mari tragedii ale vieţii. Uneori, trebuie să vorbesc cu bărbaţi sau femei care au avut o viaţă foarte activă în anturajul bisericii şi cărora, atunci când s-au îmbolnăvit foarte rău (de exemplu), nu le-a mai rămas nimic. Ei au trăit având în centru propriile activităţi şi interese, dar e un mare pericol în a înlocui lucrul despre care vorbeşte Pavel cu aceste lucruri.
Voi merge mai departe spunând că pentru un creştin, a trăi nu înseamnă nici măcar Dumnezeu. Vi se pare dus la extrem sau lipsă de respect faţă de Dumnezeu? Vi se pare că această afirmaţie e prea de tot? Eu zic că nu este. Un evreu sau un musulman poate spune foarte sincer că pentru el viaţa înseamnă Dumnezeu şi sunt mulţi în lumea aceasta care ar putea spune că Dumnezeu este în centrul vieţii lor. Prin urmare ceea ce este important în afirmaţia lui Pavel este că avem de a face cu marca distinctivă a unui creştin: „Pentru mine, a trăi este” – ce? – „HRISTOS”.
Este Hristos, nu Dumnezeu, nu Dumnezeu Tatăl, ci Hristos Fiul; nu interesele mele religioase, nu activităţile mele religioase, nici măcar unul din aceste lucruri pe care le-am menţionat mai sus; „pentru mine”, spune Pavel, „a trăi este Hristos”.
Dar la ce se referă când spune „viaţă”? Pentru el, viaţa înseamnă dragoste! Pavel se referă la lucrul suprem în viaţă, la lucrul pentru care şi prin care trăieşte, la lucrul fără de care viaţa pentru el ar fi fără scop şi fără sens; se referă la lucrul care controlează întreaga lui viaţă. Cred că cel mai simplu mod de a explica ce vreau să spun este următorul. Pavel spune despre el că este îndrăgostit de Hristos. Îl iubeşte pe Hristos şi, aşa cum se întâmplă întotdeauna în dragoste, această dragoste îi domină şi îi controlează viaţa. „Pentru asta trăiesc eu”, spune el, „acesta este scopul vieţii mele”...
Acum, daţi-mi voie să mai continui puţin pentru a putea înţelege şi mai bine ce vrea Pavel să spună când zice că Hristos controlează întreaga lui viaţă. Ce este viaţa? Mai întâi, voi răspunde prin a afirma că viaţa constă în ceea ce facem. Imaginaţi-vi-l pe Pavel în închisoare spunându-şi: „S-ar putea să mai trăiesc încă 20 de ani; şi dacă mai trăiesc, ce? Ce va însemna asta? Ce voi face în cursul acestor 20 de ani? Înaintea noastră ar putea fi 10, 20, 30 sau 40 de ani, dar ce vom face cu ei? Ce înseamnă viaţa pentru noi? Ce voi face? Acesta este primul lucru în care constă viaţa, iar acesta poate fi, la rândul său, divizat: viaţa constă în ceea ce gândesc şi domeniul intereselor mele. Viaţa nu înseamnă doar mâncare, băutură, dormit, sculat sau împlinirea slujbei. Pavel nu la asta se referă când spune viaţă. El se referă la un ţel în viaţă, la lucrurile care îi dau un real sens. Se referă la felul în care îmi petrec mare parte din timpul liber, la ce citesc şi la ce mă gândesc. Acesta este un test foarte bun. O caracteristică a dragostei este că se gândeşte întotdeauna la obiectul dragostei sale şi, fie că ne place sau nu, acest lucru ni se întâmplă fiecăruie dintre noi. De aceea, acest test este un test atât de puternic – „Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”. (Matei 6.21). La ce mă gândesc? Care sunt interesele mele de fapt? Care este lucrul faţă de care sunt din ce în ce mai nerăbdător? Pentru Pavel, lucrul acesta era Hristos: Hristos era întotdeauna în centru.
Voi merge mai departe: dragostea, viaţa constă în a-ţi exprima sentimentele, în a-ţi exprima emoţiile, în a da frâu liber dorinţelor pe care le avem în noi. Vă amintiţi că Pavel ne spune foarte clar că dorinţa lui unică era să-L cunoască pe Hristos mai bine şi să-L iubească mai mult. Acesta, ne spune el în capitolul 3, este lucrul pe care şi-l doreşte, lucrul după care tânjeşte: „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui” şi aceasta mai presus de toate. Pavel are acest sentiment, acest impuls, această emoţie şi este toată centrată pe Hristos. „Pentru mine a trăi” – în centrul emoţiilor şi sentimentelor mele – „este Hristos”. Apoi dragostea, viaţa înseamnă activitate, acţiune. Şi în privinţa asta, Pavel ne spune ce înseamnă pentru el acest fapt: el şi-a petrecut timpul vestind slava Domnului Hristos, pentru ca El să fie propovăduit, fie prin el, fie prin altcineva. De aceea doreşte să rămână cu filipenii – pentru a le putea spune mai mult despre Hristos. „Dacă mai rămân pe pământ încă 20 de ani”, spune el „ce voi face?” În ceea ce mă priveşte, eu doar îl voi propovădui pe Hristos. Le voi spune oamenilor despre El şi voi încerca să-i fac să creadă în El; voi face orice pentru a face numele Lui mărit şi slăvit. A trăi înseamnă activitate, din acest punct de vedere.
Un alt lucru adevărat cu privire la viaţă este faptul că în timpul vieţii ni se întâmplă tot felul de lucruri. Dacă voi mai trăi încă 20 de ani, voi face anumite lucruri şi anumite lucruri mi se vor întâmpla. Şi aici Pavel spune că pentru el viaţa înseamnă Hristos. Dar nu tot acest lucru l-a spus şi până acum? Nu asta a spus şi în versetele de la 12 la 30? Aceşti oameni încearcă să mai adauge un necaz la lanţurile mele prin faptul că îl propovăduiesc pe Hristos din pizmă, dar nu-i nimic! Pentru mine Hristos acoperă şi această suferinţă! Pavel priveşte chiar un asemenea lucru în termenii lui Hristos şi în lumina lui Hristos. Ce vrea el să spună este că, în Hristos, el a fost eliberat de sclavia lucrurilor care se întâmplă. El nu mai este o victimă a circumstanţelor sau a norocului. În capitolul 4, continuă spunând: „m-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc”.
Hristos l-a eliberat de tirania lucrurilor care ar putea să i se întâmple.
Celălalt lucru adevărat este că în viaţă dorim cu toţii satisfacţie. Există anumite lucruri pe care le aştept de la viaţă. Există anumite lucruri pe care le caut. Caut pace şi bucurie, caut fericire, iar Hristos îl împlineşte, îl satisface pe Pavel în mod complet în această privinţă. Am intelect: Hristos mi-l satisface, spune Pavel; am sentimente şi dorinţe care necesită împlinire:
Hristos îmi este totul în tot. Orice aşteptare pe care o am de la viaţă este mai mult decât împlinită în Hristos. Asta vrea să spună atunci când zice că pentru el a trăi este Hristos. Acţiunea sau reacţiunea, dacă vreţi, la lucrurile care se întâmplă şi toate nevoile personalităţii şi felului său de a fi sunt complet împlinite. Dragul meu prieten, poţi să spui şi tu acelaşi lucru? Sunt tentat să mă opresc aici şi să continui punând aceiaşi întrebare. Pentru mine aici se găseşte esenţa poziţiei creştine. Lucrul care face ca un om să fie creştin este Hristos. Hristos este întotdeauna centrul, El este totul pentru mine. Pentru Pavel, „a trăi” însemna Hristos în totalitate (în mod deplin). Daţi-mi voie să mai pun o întrebare. Ce anume l-a făcut pe Pavel să simtă asta? Cred că putem găsi răspunsul în diversele epistole pe care le-a scris. Sunt sigur că motivul principal care l-a făcut să simtă asta a fost gloria Persoanei Domnului Isus. În Fapte 9 citim istoria de pe drumul Damascului, când Pavel sufla ameninţarea şi uciderea. Pavel şi-a zis că trebuie să facă multe lucruri împotriva Numelui lui Isus din Nazaret. Nu-L cunoscuse până atunci, dar
atunci când L-a vazut, Pavel s-a îndrăgostit de Hristos şi nu i-a mai uitat niciodată înfăţişarea. Odată ce L-a văzut, toate celelalte lucruri au trecut în umbră.
Toate celelalte lucruri au devenit nesemnificative în comparaţie cu chipul lui Hristos, cu gloria acestei Persoane, cu gloria celui binecuvântat. O! Dacă L-am vedea o singură dată, chiar şi cu ochiul credinţei, atunci am fi mistuiţi
(consumaţi) de această pasiune! Pavel L-a văzut şi, inevitabil, s-a îndrăgostit de El. Vă amintiţi că Toma L-a văzut, dar aduceţi-vă aminte ce i-a zis Domnul: „Tomo, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut”. S-ar putea să spui: „Dacă aş avea şi eu vedenia pe care a avut-o Pavel pe drumul Damascului, poate aş fi şi eu în stare să spun că Îl iubesc la fel de mult ca Pavel, însă eu nu L-am văzut niciodată”. Dar asta e o mare înşelăciune – Petru spune: „
voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut”. Citiţi marile imnuri, citiţi vieţile sfinţilor – ei L-au iubit. Ei L-au văzut cu ochiul credinţei şi avem mărturiile lor. Slava persoanei Domnului Isus trebuie să fie cauza principală a dragostei noastre. Tragedia este că ne oprim atât de mult la
beneficiile vieţii creştine.
Suntem atât de nerăbdători să primim binecuvântări încât Îl uităm pe Cel care le dă. Pavel nu L-a uitat; El a realizat că Cel binecuvântat Şi-a dat chiar viaţa şi a mers la cruce pentru păcatele lui – „
Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit” – chiar şi pe mine – „şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” E vorba de slava şi minunea crucii. El şi-a dat sângele pentru un păcătos aşa de nenorocit.
Acum, Pavel a ajuns să vadă că despărţit de Hristos nu există viaţă adevărată. În capitolul 3, foloseşte acea expresie atât de dură: „şi le socotesc ca un gunoi” – refuză, toate celelalte nu merită.
Fără Hristos nimeni nu poate trăi cu adevărat – cu El este singura existenţă reală!
În sfârşit, Pavel a simţit şi a spus aceste lucruri datorită noii perspective asupra vieţii care i se descoperise. Pavel a înţeles că viaţa în această lume este doar o pregătire pentru minunata viaţă care urmează. Asta nu înseamnă că trebuie să depreciem această lume şi nu înseamnă nici scepticism sau misticism. Dacă a existat vreodată cineva care a trăit o viaţă activă, atunci acesta a fost Pavel: nu! (el nu a murit într-o stare pasivă faţă de lume) moartea lui nu a fost faţă de lume, moartea lui a fost faţă de păcatul care este în lume. Şi asta pentru că Pavel a înţeles că lumea este într-un mare conflict cu Împărăţia Cerurilor. El ştia că va veni o zi când Regele se va întoarce şi va mătura forţele răului pentru a-şi instaura Împărăţia. Pavel spune iarăşi acum: „Poate că voi mai trăi încă 20 de ani în această lume, dar mă gândesc la slava care mă aşteaptă, mă gândesc la viaţa care urmează, la adevărata viaţă când Regele va împărăţi iar eu voi fi cu El! Şi acest lucru l-a făcut să trăiască pentru Hristos!
Întreb acum din nou: „Pentru tine a trăi ce înseamnă? Înseamnă Hristos?” Oare putem şi noi să spunem ce a spus Contele Zinzendorf, conducătorul moravian care l-a ajutat pe John Wesley înainte şi după convertirea sa? El nu a avut niciodată descoperirea pe care a avut-o Pavel pe drumul Damascului, dar şi pentru el Hristos era în centru. Putem să facem şi noi din această afirmaţie moto-ul vieţii noastre? „Am o singură pasiune – este El şi numai El!” „Pentru mine, a trăi este Hristos”. O! Dacă am avea cu toţii această pasiune. Cred că am putea să transformăm lumea asta într-o zi, cred că o mare trezire s-ar naşte, numai dacă am avea această pasiune! El şi numai El! Haideţi să rămânem concentraţi asupra Lui! Haideţi să medităm la El! Haideţi să cerem ca Duhul Sfânt să ni-L descopere pe El. Haideţi să ne rugăm pentru asta; haideţi să ne petrecem timpul cu aceasta, să ne lăsăm absorbiţi de asta; să-L lăsăm pe El să ia locul central; haideţi să facem tot ce putem pentru a-L cunoaşte pe El mai bine, pentru că a-L cunoaşte înseamnă a-L iubi!...
Am o singură pasiune – EL ŞI NUMAI EL!
Scris de
Martyn Lloyd Jones
