Omul caută înainte de orice să-si gaseasca sensul vieţii lui. ( iar acest sens il poate descoperi doar in Persoana lui Dumnezeu )
Am citit in limba engleza aceasta carte " Man's Search for Meaning" o carte profunda despre experientele din lagar.
Dr. Viktor Emil Frankl (1905-1997)
Despre autor:
Dr. Viktor Frankl, născut la 26 martie 1905, decedat în 1997 la Viena, în Austria a fost medic psihiatru şi doctor în filozofie.
Este întemeietorul celei de-a treia şcoli vieneze de psihoterapie: logoterapia, terapia sensului.
A fost directorul departamentului de neurologie la Spitalul Rothschild din Viena, apoi la Policlinica din Viena şi profesor de neurologie şi de psihiatrie la facultatea de medicină a Universităţii din Viena.
A fost invitat de către mai mult de două sute de colegii şi universităţi pentru a ţine conferinţe în patruzeci de ţări de pe toate continentele.
A scris douăzeci şi opt de cărţi, traduse în douăzeci şi două de limbi. În plus, cincizeci şi patru de lucrări de logoterapie au fost publicate în cincisprezece limbi şi o sută douăzeci de teze de doctorat au fost susţinute pe această temă.
A fost doctor honoris causa a douăzeci şi una de universităţi.
În lagărul de concentrare de la Auschwitz, Viktor Frankl a ales convingerea pentru sine însusi şi s-a străduit să o comunice şi tovarăşilor lui de captivitate. În 1945, fiind eliberat de către americani, a revenit acasă, pentru a afla că mama, tatăl, fratele şi tânăra sa soţie, toţi deportaţi, au dispărut.
Atunci, în nouă zile, a scris cartea despre experientele trãite în lagãr care l-au condus spre logoterapie, Man ’s Search for Meaning, o carte care a devenit best-seller. O carte ce trateazã despre preocupãrile actuale si despre modul de a spune "da vietii" în ciuda tuturor aspectelor ei tragice.
Freud s-a interesat de impulsurile persoanei, Jung de simbolizare, Adler de putere iar Frankl de transcendenţa persoanei.
Cautã sã umple vidul existenţial la pacienţii săi şi sã răspundã nevoii celei mai profunde a omului: a da un sens vieţii lui.
În aceasta rezidă aportul capital adus timpului nostru de către Viktor Frankl.
Fragmente din cartea
Decouvrir un sens a sa vie
...
PSIHOTERAPIA PRIZONIERILOR
Evident că posibilităţile de a practica, în mod deschis, în lagăr o psihoterapie colectivă nu erau prea frecvente. A da un bun exemplu era mai eficace decât a răspândi simple cuvinte. Supraveghetorul barăcii noastre care nu se dăduse de partea autorităţilor, avea mii de ocazii să exercite o influenţă puternică asupra oamenilor aflaţi în jurisdicţia lui, dacă comportamentul său era echitabil şi încurajator. Influenţa imediată pe care o poate avea un comportament este întotdeauna mai eficace decât cea a cuvântului. În schimb, atunci când unele circumstanţe externe ascuţeau sensibilitatea prizonierilor, un cuvânt avea un efect deosebit. Într-o zi, în urma a unui incident care mărise sensibilitatea deţinuţilor, s-a ivit ocazia de a practica o psihoterapie generală asupra ocupanţilor unei barăci.
Petrecuserăm o zi foarte grea. Am răspuns la apel, pe terenul de muncă, apoi am fost anunţaţi că unele practici vor fi considerate de acum drept acte de sabotaj şi că vor fi pedepsite cu moartea prin spânzurare. Astfel, decuparea unor bucăţi de stofă dintr-o cuvertură veche, pentru a ne înfăşura gleznele, sau comiterea de „furturi” minore erau pasibile de pedeapsa capitală. Cu câteva zile înainte, un prizonier înfometat intrase prin efracţie într-o magazie cu rezerve alimentare, pentru a fura probabil nişte cartofi. Furtul a fost descoperit şi unii prizonieri îl cunoşteau desigur pe „spărgător”. Când autorităţile au descoperit furtul, au ordonat ca vinovatul să le fie predat, altfel urma ca toţi prizonierii lagărului fie privaţi de hrană pentru o zi întreagă. Două mii cinci sute de prizonieri au ales, bineînţeles, să postească!
În seara acestei zile de post, ne odihneam în baraca noastră din pământ bătut. Eram descurajaţi, deprimaţi, închişi în noi înşine. Dacă schimbam un cuvânt cu un camarad o făceam pe un ton tăios. Deodată, pentru ca descurajarea noastră să ajungă la culme, s-a stins si lumina. Moralul nostru a ajuns atunci la nivelul cel mai de jos. Atunci, supraveghetorul barăcii noastre, care avea multă înţelepciune, a început să ne vorbească. Ni i-a amintit pe camarazii noştri care au sucombat bolii ori s-au sinucis, în cursul ultimelor zile. Ne-a explicat că, după părerea lui, aceste decese se datorau altor cauze decât boala sau foamea. El a numit această cauză; era pierderea speranţei. Şi a afirmat că trebuie să existe mijloace pentru a împiedica pe mulţi nenorociţi să ajungă în această stare extremă. Apoi mi-a cerut să vin în ajutorul camarazilor mei.
VORBESC CAMARAZILOR MEI PRIZONIERI
Dumnezeu ştie că nu aveam dispoziţia de a da explicaţii de natură psihologică, nici de a compune predici, pe scurt de a arăta camarazilor mei cum să aibă grijă de sufletul lor. Îmi era foame şi frig, eram epuizat, iritabil. Totuşi, ştiam că trebuie să surmontez nemulţumirea mea şi să profit de această ocazie unică. A le oferi încurajări celor din jurul meu a devenit mai imperios ca oricând.
Am început prin a le spune lucruri banale legate de starea lor. Le-am spus că în această a şasea iarnă al celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, situaţia noastră nu era chiar atât de rea cum părea. Le-am cerut să se întrebe cu privire la nenorocirile lor, să se întrebe ce pierderi ireparabile au suportat până atunci. Le-am explicat, celor mai mulţi dintre ei, că pierderile lor nu erau atât de considerabile şi că nu aveau dreptul să dispere. Nu erau ei totuşi în viaţă? A regăsi lucruri ca sănătatea, familia, fericirea, posibilitatea de a-ţi practica meseria, de a-ţi consolida averea şi poziţia socială; era posibil oricărui prizonier. Nu eram noi totuşi în viaţă şi relativ sănătoşi ? Încercările noastre nu ne-au făcut mai puternici? Într-o zi toate acestea se vor întoarce în favoarea noastră. Apoi am citat o frază din Nietzsche: „Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic.”
Pe urmă le-am vorbit despre viitor. Era adevărat că, dacă priveam la rece, situaţia noastră nu ne oferea prea multă speranţă. Trebuia totuşi să admitem că şansele noastre de supravieţuire nu erau prea mari. Le-am spus că desi n-a fost niciodată epidemie de tifos în lagăr, estimam că nu aveam şanse de supravieţuire mai mari de una la douăzeci. Apoi le-am declarat că eu, cu toate acestea, refuz să pierd speranţa şi că nu intenţionez să abandonez lupta. Pentru că nici un om nu ştie ce-i rezervă viitorul, nici măcar următoarele ore. Chiar dacă nu ne puteam aştepta la un eveniment senzaţional, în situaţia militară de pe front, în următoarele zile , experienţa noastră din lagăr ne-a învăţat că uneori se ivesc ocazii unice. Un prizonier putea de exemplu să fie repartizat unui grup special care se bucura de condiţii de lucru excepţionale. Iată unde se găseau şansele lui de supravieţuire. Dar nu m-am mărginit la e le vorbi doar despre viitor şi despre vălul apăsător care-l întuneca. Am vorbit şi despre trecut, despre toate bucuriile lui care iluminau prezentul nostru sumbru. Am citat un alt poet – nu voiam să trec drept predicator! – care a scris: „Ceea ce ai trăit nu poate nimeni să-ţi răpească.” Nu doar experienţele noastre, ci şi acţiunile pe care le-am iniţiat , gândurile bune pe care le-am avut nu ne pot fi luate. Chiar dacă aceste lucruri vor face parte din trecut, ele nu vor fi pierdute, pentru că noi le-am provocat. Trecutul este la fel de prezent ca şi prezentul dacă nu mai mult.
Am vorbit apoi despre numeroasele ocazii datorită cărora ne-a fost dat să dăm un sens vieţii noastre. Le vorbeam camarazilor mei, care mă ascultau nemişcaţi, culcaţi în aşternuturile lor, şi pe care uneori îi auzeam suspinând adânc din când în când, că viaţa omenească nu încetează niciodată să aibă un sens, oricare ar fi împrejurările, şi că acest sens infinit justifica privaţiunile, suferinţa şi moartea. Le-am cerut sărmanilor oameni care ascultau cu atenţie cuvintele mele, în obscuritatea barăcii, să facă faţă gravităţii situaţiei lor. Nu trebuia să dispere ci să-şi păstreze curajul pentru că lupta noastră, deşi părea adesea fără speranţă, era impregnată de demnitate şi dădea un sens vieţii noastre. Am adăugat că trebuia să acţioneze, în momentele dificile, ca şi cum cineva îi privea – un prieten, o soţie, o persoană moartă sau în viaţă, sau un Dumnezeu. Această persoană nu voia să fie dezamăgită. Ea voia să suferim cu mândrie, nu mizerabil iar, dacă ar fi fost necesar, să murim cu demnitate.
Şi în sfârşit, am vorbit despre sacrificiul nostru care, în toate ocaziile avea un sens. Era normal ca acest sacrificiu să pară inutil în ochii lumii, a succesului material. Dar sacrificiul nostru, în realitate, avea un sens. Aceia dintre noi care încă aveau credinţa, am adăugat eu, înţeleg fără dificultate. Le-am povestit despre un camarad care, la sosirea în lagăr, a făcut un pact cu cerul. Potrivit pactului lui, suferinţa şi moartea lui ar salva fiinţa pe care o iubea de la un sfârşit dureros. Pentru acest om, suferinţa şi moartea aveau un sens, şi sacrificiul lui o semnificaţie profundă. El nu murea în zadar. Nimeni nu vrea să moară în zadar.
Scopul acestui mic discurs a fost de a încerca să găsim un sens vieţilor noastre, în timpul sedintei, în această baracă şi în pofida situaţiei noastre disperate. Eforturile mele au fost recompensate. Când s-a aprins lumina, am zărit siluetele demne de milă ale colegilor mei îndreptându-se şonticãind spre mine. Voiau să-mi mulţumească; unii dintre ei aveau lacrimi în ochi. Trebuie să mărturisesc totuşi că nu de multe ori mi s-a întâmplat, în lagãre, sã am suficientã fortã pentru a veni în ajutorul celor care sufereau si cã am neglijat mai multe ocazii de a mã achita de aceastã datorie.
Sfanta Scriptura ma invata astfel
Matei 10:28
" Nu va temeti de cei care ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul;
ci temeti-va mai degraba de CEL care poata si piarda si sufletul si trupul vostru".
