Cum sa fii incantat de sine?

de Darius Cornean
"Fariseii erau oameni morali, oamenii lui Dumnezeu. Studiau Scripturile, le aplicau în fiecare aspect al vieţii lor şi erau preocupaţi cu interpretarea şi întipărirea lor în vieţiile oamenilor. Ca şi noi dealtfel. Doreau ca oamenii să umble cu Dumnezeu, nu doar să vorbească despre El. Erau recunoscuţi ca fiind cei mai religioşi oameni şi pe bună dreptate, erau foarte zeloşi pentru neprihănirea lor; un standard greu de atins, de dorit pentru orice evreu. Aveau un CV impresionant. Şi aici vine afirmaţia lui Isus despre aceşti oameni: „Căci vă spun că dacă neprihănirea voastră nu v-a întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.” Asta nu înseamnă că ceea ce făceau fariseii era rău. Acest lucru părea aproape imposibil pentru mintea iudeului! Lui i se părea greu de atins pragul fariseilor, mai sus nici nu concepea! Însă ei au pierdut esenţa cuvintelor lui Isus! Moralitatea nu generează dragoste pentru Dumnezeu sau pentru oameni, dar poate ajunge să ne facă să fim închinătorii propriei moralităţi."

"O religie bună nu este neapărat sursa prezenţei oamenilor buni aşa cum lipsa unei religii nu justifică prezenţa oamenilor răi. Deasemenea o doctrină sănătoasă nu produce dragoste pentru Dumnezeu şi compasiune pentru oameni. Creştini anchilozaţi în propriile ritualuri, concepţii şi interpretări despre Dumnezeu, prejudecăţi şi un morman de încredinţări devenite principii, după care măsurăm moralitatea sau valoarea unui creştin. Ajungem să devenim nişte caricaturişti, denaturând şi exagerând trăsături după propriile convingeri. Şi culmea e că, în mare parte, intenţiile noastre sunt bune. Dar întenţiile bune nu genereză neapărat faptele bune. Astfel ne construim propria moralitate pe care o elogiem şi care devine filtrul prin care îi analizăm pe cei din jurul nostru. Şi iată-ne falşi, lipsiţi de compasiune, gata să ridicăm primii piatra, cu o moralitate arogantă şi lipsiţi de esenţă: dragostea lui Hristos."

Pentru cei care doresc sa citeasca intreg articolul lui Darius Cornea o pot face aici:
" Inchinatori la propria moralitate".

Recunostinta ca mod de viata

Orice nerecunoştinţă este la bază nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu. El ne binecu­vântează cu sănătate, fericire şi bucurie de copii, însă noi ne bosumflăm fiindcă nu suntem preşedintele Americii. Ne rugăm să primim un loc de muncă, dar după ce l‑am primit ne plângem de salariu. Sunt oameni, milioane de oameni, care ar da tot ce au pentru un loc de muncă, orice loc de muncă. O femeie se roagă pentru o casă nouă, după care comentează că trebuie să facă curăţenie în ea.

O femeie necăsătorită se roagă fără încetare să se căsătorească, apoi stă posacă şi deprimată, fiindcă mult aşteptatul soţ nu este soţul perfect. Rareori suntem noi recunoscători faţă de Dumnezeu pur şi simplu, fără comentarii. Dumnezeu ne dă desert de îngheţată cu căpşuni şi noi ne plângem că nu are frişcă. Ne dă frişcă, şi suspinăm după cireaşa din vârf. La un moment dat ar trebui să învingem spiritul de lipitoare şi să spunem, “Este destul. Sunt satisfăcut. Este mai mult decât merit.”
Recunoştinţa, la fel ca nerecunoştinţa, poate deveni un mod de viaţă sau un obicei de viaţă. Este bine să începem a percepe situaţiile vieţii ca oportunităţi de a-L lăuda pe Dumnezeu. Caracterul nostru trebuie îmbăgăţit cu recunoştinţa.

Leonard Ravenhill povestea despre vizita unui preot la un azil oribil de nebuni în Marea Britanie, demult în ultima parte a secolului al nouăsprezecelea. Pe când intra preotul, un bărbat de la etajul al doilea al clădirii şi-a scos capul printre zăbrelele ferestrei şi a strigat către vizitatorul de jos, “Ai mulţumit astăzi lui Dumnezeu?”
“I-am mulţumit,” a răspuns acesta.
“Da,” i-a răspuns cel internat, “dar I-ai mulţumit că nu eşti nebun?”
Trebuie să fim specifici cu Dumnezeu. În loc să te plângi de ploaie, mulţu­meşte-I că ai viaţă. În loc să te plângi de soţul tău, mulţumeşte-I că nu eşti singură. În loc să te plângi că trebuie să te îmbraci cu bluza aceasta sau aceea, mulţumeşte lui Dumnezeu că ai o bluză. Recunoştinţa este un mod de viaţă care se învaţă. Este o mână deschisă în loc de un pumn strâns. Este a spune, Al tău în loc de a spune Al meu. Este duhul lui Isus în loc de duhul lumii.

Caracterul nu se formează doar prin urmarea strictă, deşi cu ciudă, a unor
reguli. El se învaţă cel mai bine prin celebrarea bucuriei harului lui Dumnezeu.
Caracterul trăit sau provovăduit prin metoda regulilor, distruge bucuria.

Celebrarea dezvoltării caracteru­lui nu este o slujbă grea şi apăsătoare, nici nu este biciul în mâna unui supraveghetor. În slujirea lui Dumnezeu există bucurie şi împlinire; El ne-a dat mai mult decât am putea să-I plătim înapoi vreodată. Caracterul de a trăi sărbătoarea recunoştinţei este cheia înţelegerii fericirii.

Noi lovim in maretie

Nae Ionescu spunea odată că un bun român este acela ce respectă ce poate face altul şi nu poate face el.
Când creierul comandă unui mădular al trupului să facă ceva şi acesta îl trimite la plimbare înseamnă că acel mădular e paralizat. Dar când un mădular face lucrarea altuia (bunăoară să te scarpini în ureche cu degetul de la picior) e nebunie.
Petru a predicat şi trei mii de oameni s-au pocăit. Pavel a predicat şi el şi un tânăr a căzut de la fereastră şi a murit. Pavel trebuia să scrie scrisori, să înfiinţeze biserici, să ungă păstori. Petru trebuia să predice.
Avem înscris în genă maladia de a vrea să facem tot ce nu putem dar de asta ar trebui să scăpăm prin pocăinţă. Grecii spuneau că trebuie să te cunoşti şi pe tine însuţi nu numai pe Dumnezeu ca să poţi fi folositor societăţii.
A critica o persoană care face un lucru pe care tu nu-l poţi face aşa de bine e problemă clinică. Iorga zicea că lovim în măreţia care ne insultă. Eu cred că insultă şi lucrarea altuia pe cel ce nu face nimic sau doar hrăneşte câinii cu frunze.
De ce m-am apucat la vorbă cu ideile acestea? Îmi repugnă ideea profesionistului fără duh dar mă disperă la fel de tare şi a duhului fără ştiinţă; adică arta de a te afla în treabă.
Daţi Cezarului ce este al Cezarului. Ajutaţi-i pe cei ce au un talant să-l pună în lucrare. Nu mai puneţi dop celor ce vor să facă, să dreagă, dar faceţi orice lucru ca pentru Domnul. Trainic, bine, profesionist. Nu cântaţi după ureche, nu predicaţi din amintiri, nu slujiţi după simţăminte.
E vremea să înţelegem ce tragedie ar fi fost dacă apostolii se ocupau de ciorba săracilor şi diaconii ar fi dus Evanghelia la marginea pământului.
Fiecare la locul lui. La loc comanda şi înainte marş!

Autor: Vladimir Pustan