"Suferinta" - de Traian Dorz

“Binefacerile Domnului faţă de fiecare dintre noi sunt atât de multe, atât de felurite şi atât de neîntrerupte, încât în orice loc, în orice vreme şi în orice stare suntem datori să-I înălţăm lui Dumnezeu cântările laudelor şi ale mulţumirii noastre.
Dacă I-am mulţumi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile (1Tesaloniceni 5,1) aşa cum ni se porunceşte, într-adevăr, n-am mai avea timp să ne plângem sau să cârtim pentru nimic.
Dar chiar şi în vremea când avem pentru ce plânge, şi când ni se pare că avem pentru ce cârti, chiar şi atunci, înaintea lui Dumnezeu n-ar trebui să îndrăznim aceasta. Fiindcă nu numai că nu ne foloseşte la nimic bun îndărădnicia cârtitoare, ci, dimpotrivă, ne strică şi mai mult, de fiecare dată.
Oricât de greu ne-ar fi, totuşi nu-i bine să ne plângem. Şi cu atât mai rău este să cârtim. Dumnezeu, Tatăl nostru, ştie de starea în care ne duce sau îngăduie să fim duşi.
Şi El Însuşi va avea grijă ca să ne potrivească crucea cu puterea. Astfel, ori ne va mări puterea cât greutatea, ori ne va micşora greutatea cât puterea, ca să nu fim nimiciţi. Numai să avem credinţă în puterea şi în grija Lui.

Atât şcoala minunii, cât şi şcoala suferinţei cer din partea celui chemat în ele o zguduitoare seriozitate duhovnicească. Cu "şcolarii" neserioşi Dumnezeu nu lucrează, fiindcă nu poate lucra...

Cuptorul nu glumeşte şi focul nu râde. Ceea ce se poate trece prin cuptor este aur, iar ce nu este aur nu poate trece prin el. Rămâne acolo în foc. Orice vas, ca să fie bun şi folositor, trebuie să fie trecut prin foc. Până n-a trecut prin cuptorul arderii, vasul nu este nici curat şi nici întărit îndeajuns. „(Fr. Traian Dorz)

"Adu-ti mereu,adu-ti aminte si niciodata nu uita,cat pret,ce jertfe si ce lacrimi s-au dat spre fericirea ta!"

Recunostinta ca mod de viata

Orice nerecunoştinţă este la bază nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu. El ne binecu­vântează cu sănătate, fericire şi bucurie de copii, însă noi ne bosumflăm fiindcă nu suntem preşedintele Americii. Ne rugăm să primim un loc de muncă, dar după ce l‑am primit ne plângem de salariu. Sunt oameni, milioane de oameni, care ar da tot ce au pentru un loc de muncă, orice loc de muncă. O femeie se roagă pentru o casă nouă, după care comentează că trebuie să facă curăţenie în ea.

O femeie necăsătorită se roagă fără încetare să se căsătorească, apoi stă posacă şi deprimată, fiindcă mult aşteptatul soţ nu este soţul perfect. Rareori suntem noi recunoscători faţă de Dumnezeu pur şi simplu, fără comentarii. Dumnezeu ne dă desert de îngheţată cu căpşuni şi noi ne plângem că nu are frişcă. Ne dă frişcă, şi suspinăm după cireaşa din vârf. La un moment dat ar trebui să învingem spiritul de lipitoare şi să spunem, “Este destul. Sunt satisfăcut. Este mai mult decât merit.”
Recunoştinţa, la fel ca nerecunoştinţa, poate deveni un mod de viaţă sau un obicei de viaţă. Este bine să începem a percepe situaţiile vieţii ca oportunităţi de a-L lăuda pe Dumnezeu. Caracterul nostru trebuie îmbăgăţit cu recunoştinţa.

Leonard Ravenhill povestea despre vizita unui preot la un azil oribil de nebuni în Marea Britanie, demult în ultima parte a secolului al nouăsprezecelea. Pe când intra preotul, un bărbat de la etajul al doilea al clădirii şi-a scos capul printre zăbrelele ferestrei şi a strigat către vizitatorul de jos, “Ai mulţumit astăzi lui Dumnezeu?”
“I-am mulţumit,” a răspuns acesta.
“Da,” i-a răspuns cel internat, “dar I-ai mulţumit că nu eşti nebun?”
Trebuie să fim specifici cu Dumnezeu. În loc să te plângi de ploaie, mulţu­meşte-I că ai viaţă. În loc să te plângi de soţul tău, mulţumeşte-I că nu eşti singură. În loc să te plângi că trebuie să te îmbraci cu bluza aceasta sau aceea, mulţumeşte lui Dumnezeu că ai o bluză. Recunoştinţa este un mod de viaţă care se învaţă. Este o mână deschisă în loc de un pumn strâns. Este a spune, Al tău în loc de a spune Al meu. Este duhul lui Isus în loc de duhul lumii.

Caracterul nu se formează doar prin urmarea strictă, deşi cu ciudă, a unor
reguli. El se învaţă cel mai bine prin celebrarea bucuriei harului lui Dumnezeu.
Caracterul trăit sau provovăduit prin metoda regulilor, distruge bucuria.

Celebrarea dezvoltării caracteru­lui nu este o slujbă grea şi apăsătoare, nici nu este biciul în mâna unui supraveghetor. În slujirea lui Dumnezeu există bucurie şi împlinire; El ne-a dat mai mult decât am putea să-I plătim înapoi vreodată. Caracterul de a trăi sărbătoarea recunoştinţei este cheia înţelegerii fericirii.