Toată lumea a văzut. Mă refer la cei care au tangenţă cu fotbalul. După marcarea golului, în aplauzele, bucuria şi frenezia spectatorilor, Kaka şi-a dat jos tricoul de club ca să se poată vedea tricoul alb pe care scria cu litere negre “I BELONG TO JESUS”.
Un gest la care de acum viseaz[ orice fotbalist care are vreo legătură cu Isus. Cum ai putea spune ceva despre tine lumii întregi, fără să sufli nicio vorbă? Când ai putea face aceasta, dacă nu atunci când eşti în plină glorie, când pentru câteva secunde, eşti în centrul atenţiei, când gradul de vizibilitate este la nivelul maxim, când “cetatea este aşezată în vârf de munte”?
Dar nu a durat muuuuuuuuult! Şi-a pus din nou tricoul de club peste tricoul alb. A reluat munca: alergare, pase, driblinguri, ratări, pase, alergare, driblinguri, pase, ratări, alergare, pase, alergare.
Autorul golului revine la rutina sportului de echipă şi participă discret la munca echipei. Cetatea coboară din vârful muntelui şi se aşează discret, tăcut pe masă: devine sare. De fapt, înainte de a fi cetate a fost sare – sarea pământului.
Visăm să putem depune mărturie pentru Cristos, să fim văzuţi, să fim în centrul atenţiei ca şi cetăţile aşezate pe vârf de munte, să fim în glorie şi să arătăm undeva spre Isus. Cel mai adesea avem şansa de a fi aşezaţi pe vârful mesei, în solniţă: un accesoriu discret, universal, nebăgat în seamă. Dacă este acolo nu-i dai importanţă, dacă nu este acolo mâncarea nu are gust, viaţa nu are gust.
De pe vârful patului de spital, de boală sau de lăuză, dezbrăcarea nu are nimic glorios. Aşa gândesc unii. Măini fracturate, creiere afectate, inimi disfuncţionale, picioare slabe, trupuri vlăguite, nopţi nedormite, feţe îmbătrânite, scâncete neînţelese, limbi necunoscute.
Unii trăiesc cu demnitate, frumuseţe şi glorie durerea suferinţei ca şi cum toată lumea s-ar uita la ei: cei ce îi îngrijesc sau cei ce îi vizitează pot vedea cum, sporadic, haina suferinţei se dă la o parte şi se poate vedea pe dedesupt tricoul alb, pe care scrie ceva despre Isus.
Nu o să vezi astfel de scene nici la televizor şi nici pe Youtube, nu pentru că sunt rare ci pentru că nu sunt mulţi ochi deschişi ca să le vadă; de aparat care să le imortalizeze ce să mai vorbim, încă nu s-a inventat, iar în cer nu s-a dat încă “dreptul de copyright” niciunui pământean!
Confesiunile şi bisericile sunt ca nişte cluburi, cu sigle (unele au şi drapele) şi tricouri; unele joacă în Champions League; unii sunt foarte mândri de tricourile lor de club, de galeria lor, de succesele lor, de vechimea lor; altora nu le place că trebuie să poarte tricouri de club şi ar vrea să poarte doar tricoul alb, să nu poată fi identificat clubul la care joacă; ba unii ar vrea să fie singuri în echipa de fotbal: ei să alerge, ei să paseze, ei să şuteze, ei să dea golul şi... ei să apere!
Ne place sau nu ne place, de bună voie sau forţaţi de împrejurări, cu demnitate sau cu stânjeneală, sprijiniţi sau incomodaţi, în apărare sau în atac, pe teren sau pe bancă, aplaudaţi sau împiedicaţi, zâmbind sau strângând din dinţi, purtăm pentru o vreme tricouri de club (zdrenţuite) tânjind după vremea când vom fi dezbrăcaţi de ele, când nu se vor mai vedea decât tricourile albe şi vom auzi genericul muzical al “Ligii campionilor cerului”.
Gili Indrie- pastor Vox Domini - Timisoara
