Se afișează postările cu eticheta comuniune in gandire si idealuri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta comuniune in gandire si idealuri. Afișați toate postările

marți, 21 aprilie 2009

Daniel Cocar - Viata pozitiva

Dumnezeu ne-a creat pentru gandire biblica pozitiva, pentru scuces si pentru bucurie, nu pentru dezastru, tristete si negativism.

Schimba-ti gandurile si totul se va schimba. Viata noastra este determinata de gandurile pe care le acceptam zilnic. Lumea omului nu este determinata si formata de circumstantele aproape intotdeauna vitrege care il inconjoara, ci este determinata de felul de ganduri pe care le gandeste el, pozitive sau negative. Tu nu esti ceea ce gandesti ca esti, ci esti ceea ce gandesti.

Ceea ce gandesti, ceea ce ai gandit intr-o lunga peiroada din viata ta, ceea ce vei gandi in zilele care iti stau in fata, va determina cu siguranta, si fara nici o indoiala, ce vei fi tu si de asemenea gandurile iti vor determina sau forma lumea in care traiesti. Lumea ta personala si familiala este produsa de gandurile tale. Ceea ce gandesti determina ceea ce vei deveni.

Daca vei gandi negativ, vei deveni un otravit, un acru, un ipocrit si un vanator de greseli, distrugandu-te pe tine si pe altii. Vei deveni ca un politist care in jurul lui vede numai infractori; asa este el format sa gandeasca. Daca insa vei gandi pozitiv, iti vei schimba tie viata si chiar si altora.

Schimba-ti gandirea, din una negativa (chiar daca sustii ca este biblica), intr-una pozitiva, si in felul acesta iti vei schimba lumea in care traiesti. Inlocuieste-ti gandurile rele si negative, cu unele pozitive si bune si totul se va schimba in pace launtrica, fericire si putere personala.

"Fiti transformati, prin innoirea mintii voastre" Romani 12:2.
Cuvinte mai intelepte ca acestea nu s-au mai spus niciodata. Deci te poti transforma pe tine, lumea in care tu traiesti, situatia familiei tale, de fapt, totul poate sa fie transformat printr-o reinnoire spirituala corecta a gandurilor tale.
("Viata Pozitiva" , Daniel Cocar, cap "Puterea gandirii pozitive")
Viata este ca o piatra de moara, fie te va macina fie te va
slefui. Depinde ce alegi tu!
Exista atatia oameni care si-au revenit de pe urma nenorocirilor, a infrangerilor si a oricaror probleme imaginabile si neimaginabile. Eu am fost unul dintre ei. Vointa de a castiga, spiritul combativ pozitiv, insotite de sacrificiu, credinta ferma in Dumnezeu, pocainta si perseverenta te vor propulsa din nou in viata.
Jeb Hubbard scrie atat de inspirat : " Nu exista esec decat atunci cand decizi sa nu mai incerci. Nu exista infrangere cu exceptia celei ce vine din interior. Nu exista bariere de netrecut, ci doar lipsa de teluri adevarate."
Si are mare dreptate.

marți, 3 martie 2009

Comunicarea in A.D. 2009


“Dacă azi oamenii nu mai ştiu să vorbească, e pentru că nu mai ştiu să asculte.Nu foloseşte la nimic să vorbeşti bine: trebuie să vorbeşti repede, pentru a ajunge să termini înainte de a cădea răspunsul celuilalt; de fapt nu ajungi niciodată.

Poţi să spui orice, oricum – e inutil: eşti imediat întrerupt.

Conversaţia e un fel de foarfece, fiecare taie scurt vorba vecinului ”(Jules Renard, Jurnal,1893)

"Un ascultător bun nu numai că este popular pretutindeni, dar, după o vreme, şi ştie câte ceva." (Wilson Mizner)

Henry David Thoureau marturisea :"cel mai mare compliment care mi-a fost facut vreodata a fost cand cineva mi-a cerut parerea si mi-a ascultat cu atentie raspunsul".

'o ora de conversatie valoreaza mai mult decat cincizeci de scrisori' (Madame de Sevigne)

A fi capabil să îţi asculţi interlocutorul este o artă pe care destul de puţini o posedă. Printre gafe cele mai întâlnite în ascultare se numără întreruperea interlocutorului. Este cel mai nesuferit obicei în ceea ce priveşte ascultarea. Cei obişnuiţi să întrerupă îşi petrec timpul nu ascultând ceea ce li se spune, ci formulându-şi propriul răspuns. Interesaţi fiind doar de ideile lor, ei nu dau prea mare atenţie cuvintelor celorlalţi, ci aşteaptă un moment propice când să poată interveni cu un „O, asta nu-i nimic. Să vezi ce mi s-a întâmplat mie!" gestul denotă prin excelenţă o proastă creştere şi o desconsideraţie a partenerului. Atunci când întrerupi pe cineva, nu faci altceva decât să calci peste ideile acelei persoane şi lucrul acesta este la fel de nepoliticos, şi, uneori, la fel de dureros, ca şi când ai călca acea persoană pe picioare.

joi, 12 februarie 2009

1.comunicare - 2.bani - 3.sex


Anul 2008,record absolut in materie de divorţuri

Cauzele emise de sociologi si psihologi sunt acestea : comunicarea, banii si sexul.

An de an, numărul divorţurilor în România a avut o rată de creştere îngrijorătoare. Anul trecut, s-au înregistrat cele mai multe divorţuri din istoria ţării.

Potrivit Institutului Naţional de Statistică (INS), în luna iulie 2008, prin hotărâri judecătoreşti definitive s-au pronunţat 2.594 de divorţuri, cu 186 de cazuri mai puţin decât în luna iunie. Rata corespunzătoare fenomenului s-a redus de la 1,58 de divorţuri la mia de locuitori în iunie până la 1,42 de divorţuri la mie.

Numărul de divorţuri din iulie 2008 a fost însă mai mare cu 785 de cazuri decat în iulie 2007, când se înregistrase o rată de 0,99 la mia de locuitori.

În noiembrie 2008, s-au pronunţat 2.826 de divorţuri, cu 552 mai multe decât în luna octombrie. Rata divorţurilor a fost în luna octombrie de 1,60 la mia de locuitori faţă de 1,25% în luna precedentă.

Peste 40.000 de divorţuri în 2008

Datele furnizate de INS arată că în România s-au pronunţat peste 40.000 de divorţuri, din care 17.330 de procese au fost soluţionate în primul trimestru al anului 2008. Anul trecut, România a înregistrat un număr record de divorţuri (pentru a compara cifrele daţi click pe tabelul de mai jos).

Din acestea, peste 13.500 de cauze au primit sentinţe definitive în primele 6 luni de la intrarea lor pe rolul instanţelor. 2.272 de dosare au stat în instanţă între 6 şi 12 luni, iar peste 1.000 de procese au primit sentinţe definitive după un an.
În Bucureşti, se pronunţă cam 250 divorţuri pe săptămână, care rămân definitive. În localităţile rurale de lângă Capitală, numărul este de aproximativ zece divorţuri pe săptămână.

La sfârşitul primului trimestru, pe rolul instanţelor se mai aflau aproape 23.500 de dosare de divorţ, din care peste 2.700 de cauze stăteau în instanţă de mai mult de 6 luni, iar peste 400 de dosare, de un an.

În prima parte a anului, judecătorii au respins, în prima parte a anului, 604 acţiuni de divorţ, iar peste 720 de cupluri şi-au retras cererile.

Motivul principal al divorţurilor, banii

Avocatul Cătălina Samaru a explicat că cele mai multe discuţii într-un cuplu pleacă de la bani. “Cel mai întâlnit motiv de divorţ este acela că bărbaţii îşi doresc teoretic o familie dar, ulterior, când apar copiii, dau înapoi, fug de responsabilităţi. Faptul că trăim în nişte vremuri mai dificile din punct de vedere economic îi determină pe cei doi soţi să fie suspicioşi în legătură cu veniturile celuilalt şi cu destinaţia banilor”.

Ea a mai adăugat că cele mai multe divorţuri sunt intentate de femei. “85% din femei renunţă la căsnicie. La ora actuală, femeile sunt mult mai puternice şi mai independente şi nu le este frică să rămână singure. Bărbatul se hotărăşte foarte greu să divorţeze. Pentru el, căsnicia a devenit un cotidian şi, din comoditate, nu renunţă la ea”.

Cel mai des divorţează cuplurile de 32 – 38 de ani

Avocatul Cătălina Samaru afirmă că cel mai des divorţează cuplurile de 32 – 38 de ani. „Ca şi segment de vârstă dominant în materia divorţurilor sunt persoanele de 32 – 38 de ani. Românii de până-n 32 de ani consideră că toate conflictele se pot `repara` până la urmă. Cei care au vârsta peste 38 de ani sunt obişnuiţi cu situaţia căsniciei lor şi divorţează foarte greu”.

Cel mai nou întâlnit motiv de divorţ este plecarea unei părţi în străinătate, la muncă. Potrivit avocatului, aceste cazuri sunt rare, cuplurile având, de regulă, o căsnicie de mult eşuată. Aşa că îşi întemeiază o altă familie în străinătate şi nu se mai întorc în România. „Am cam cinci cazuri de acest gen pe an, când cuplul nu mai este de fapt un cuplu. Cele două persoane îşi construiesc o altă viaţă, au alţi parteneri”.

“Intelectualii au cele mai urâte motive de divorţ”

De asemenea, Cătălina Samaru susţine că în mediul rural rata divorţurilor este mult mai mică. „Soţii se cunosc de foarte tineri. Practic, ei cresc împreună, trudesc cot la cot, ca să-şi facă o casă şi un trai decent. Mai mult decât atât, cei de la sate nu sunt foarte docţi, aşa că între ei nu apar orgolii sau principii diferite”.

În opinia avocatului, căsniciile între intelectuali durează cel mai puţin. „ Uimitor este că intelectualii au cele mai urâte motive de divorţ şi în majoritatea cazurilor copiii lor rămân marcaţi de aceste despărţiri”.

Cât durează un divorţ

În instanţele din România, un divorţ poate dura chiar şi trei ani. Potrivit Consiliului Superior al Magistraturii, 500 de cazuri au fost date sentinţe definitive după aproape trei ani, iar 300 de procese au durat mai mult. Majoritatea divorţurilor se soluţionează până în şase luni.

Un divorţ care se termină într-un termen costă în jur de 300 lei. Dacă are mai mult de trei termene, se ajunge la suma de 700 lei, iar dacă procesul de divorţ se prelungeşte timp de mai mulţi ani, se plăteşte suma de 1.200 lei.

Divorţul nu mai este privit ca un eşec

Psihologul Alexandra Dediu ne-a spus că este din ce în ce mai greu să se păstreze o căsnicie, pentru că românii nu mai ştiu să rezolve conflictele din familie. “Oamenii nu mai au răbdare. La orice neînţelegere, se despart, nu mai fac compromisuri. Acest lucru este o consecinţă a faptului că legile şi normele societăţii nu mai presează ca altă dată. Acum nu mai există prejudecăţi. În timpurile noastre, divorţul nu mai este privit ca un eşec”.

De asemenea, Dediu ne-a vorbit despre tinerii care renunţă la ideea de familie. În cele mai multe cazuri, vinovată este mass-media, care promovează din ce în ce mai mult noţiunea de divorţ. În mai toate publicaţiile şi emisiunile tv, se prezintă cazuri de despărţiri celebre, exemple negative pe care românii, din păcate, le urmează.

Psihologul consideră că în viaţa unui cuplu nu trebuie să existe abuz, infidelitate, lipsă de responsabilitate, pentru că atunci divorţul este iminent, cei doi se despart.

“O altă cauză a numărului de divorţuri în creştere este şi emanciparea femeii, care nu se mai complace în situaţii dificile. Ea alege să se despartă de soţ, chiar şi în cazul în care are un copil cu el. Femeia din ziua de azi nu se mai teme să crească un copil singură”, a mai adăugat Alexandra Dediu.

Cosmin Pascu Bisericata

miercuri, 15 octombrie 2008

Comunicarea in familie




Nu ştiu cât de multă importanţă acordăm fiecare din noi comunicării, nu ştiu dacă subiectul propus pentru această temă pare sau nu simplu şi deja cunoscut, în schimb merită să încercăm împreună o reflecţie asupra acestui proces, în speranţa că acest lucru ne va ajuta să îmbunătăţim comunicarea cu ceilalţi şi, de ce nu, cu noi înşine.

Mă întrebam unde ar trebui să caut "rădăcinile" comunicării şi în minte mi-a apărut imaginea albinelor care folosesc un cod foarte ingenios al mişcărilor pe care le descriu în zbor pentru a comunica între ele informaţii despre direcţia, distanţa şi natura hranei. Aceasta înseamnă că, în absenţa comunicării, albinelor le-ar fi foarte greu, poate chiar imposibil, să-şi satisfacă nevoia de hrană. Rămânând în continuare în lumea necuvântătoarelor, ne putem imagina rolul pe care îl joacă procesul comunicării în satisfacerea nevoii de securitate (spre exemplu, rolul semnalelor de avertizare atunci când se apropie un pericol).

Dar ce rol are comunicarea pentru noi, oamenii? Se ştie că nevoile fiinţei umane sunt complexe. Abraham Maslow vorbea despre nevoi fiziologice, nevoia de securitate, nevoia de afiliere (apartenenţă, acceptare, afecţiune), nevoia de stimă şi statut, nevoia de autorealizare. Într-o anumită măsură acestea au o bază comună cu cele ale animalelor, dar se diferenţiază net prin modelarea lor culturală.

Ar fi interesant în acest moment să ne oprim puţin şi să căutăm răspunsuri la câteva întrebări:
- Cum anume comunic eu celor din jur nevoia mea de apartenenţă sau de acceptare ori de afecţiune?
- Cum folosesc comunicarea pentru a-l ajuta pe cel de lângă mine să-şi satisfacă aceste nevoi?

Aceste întrebări ne vor conduce spre o altă temă de discuţie: care sunt formele comunicării? O clasificare simplă ne va ajuta să distingem comunicarea verbală de cea nonverbală. Pe cale verbală reuşim să comunicăm ideile, să denumim emoţiile şi sentimentele, în vreme ce comunicarea nonverbală îmbogăţeşte capacitatea noastră de expresie prin mimică, gesturi, postură, distanţă şi contact fizic.

Este firesc să ne întrebăm:
- Ce comunicăm cu mai multă uşurinţă, ideile sau emoţiile?
- Dacă în şcoală învăţăm în mod special să comunicăm idei, cine ne învaţă să comunicăm emoţii şi sentimente?

Viaţa în societate înseamnă şi comunicare. De aceea noi exersăm comunicarea în fiecare zi, alternând de fiecare dată cele două roluri: cel de "emiţător" şi cel de "receptor". Am fi tentaţi să credem că situaţia de comunicare e similară cu cea a două vase comunicante în care se transmite pur şi simplu o cantitate (de informaţie) dintr-o parte în alta. În realitate însă, constatăm că există o diferenţă mare între ce doreşte "emiţătorul" să comunice şi ce primeşte "receptorul". Din cauza dificultăţii de a exprima gândurile în cuvinte, ce spune "emiţătorul" va fi mai puţin decât ce doreşte el să spună. Apoi, din cauza "zgomotelor" contextului în care are loc comunicarea, ceea ce aude "receptorul" va fi mai puţin decât a fost emis şi, continuând, ce va înţelege va fi mai puţin decât ce a auzit, ce va reţine mai puţin decât ce a înţeles, iar ceea ce va accepta, mai puţin decât ce a reţinut.

Ţinând cont de existenţa unor "pierderi" semnificative în transmiterea mesajelor, apare firească preocuparea de a îmbunătăţi comunicarea. Cu alte cuvinte, ce putem face pentru a comunica mai eficient? În calitate de "emiţători", va fi important să ne clarificăm în privinţa ideilor pe care dorim să le comunicăm, a emoţiilor pe care dorim să le exprimăm, a felului în care ne utilizăm corpul pentru a comunica ideile şi emoţiile dar şi a modalităţii prin care putem afla dacă celălalt a recepţionat bine mesajul transmis (obţinerea feed-back-ului).

Ca "receptori", vom exersa aşa-numita "ascultare activă", adică îl vom ajuta pe celălalt să observe că suntem atenţi la ceea ce comunică (îl privesc, îmi îndrept corpul spre el, mă apropii, înclin uşor capul în semn de aprobare, îi comunic ce am înţeles din ce mi-a spus, cer precizări dacă este necesar sau repet mesajul său dar cu alte cuvinte).

La fel de important este să descoperim care sunt "barierele comunicării". Odată descoperite, vom fi liberi să alegem dacă le vom mai folosi ori nu. Iată câteva exemple:
- Ameninţările (produc teamă, supunere, resentiment, ostilitate): "Fă aşa, dacă nu..."
- A da ordine (folosirea puterii asupra altuia): "Nu mai întreba de ce, fă-o fiindcă aşa spun eu!"
- Critica (descurajează iniţiativa): "Nu munceşti destul."
- Insulta: "Numai un idiot ar spune asta."
- Etichetarea: "Eşti un leneş."
- Interogarea: "Ce-ai făcut de la 10 la 12? Cât timp ţi-a luat să termini ce aveai de făcut? Ce-ai făcut după? Unde ai fost?"
- Lauda în scopul manipulării: "Dar ţie îţi iese aşa de bine! Nu vrei să-l faci şi pe al meu?"
- Sfat necerut (când persoana nu vrea altceva decât să fie ascultată): "De ce nu faci aşa?"
- Schimbarea subiectului: "Lasă c-o să-ţi treacă... Să-ţi povestesc ce film am văzut aseară."
- Punerea în prim-plan a propriei persoane: "Să mă fi văzut pe mine când mi s-a întâmplat..."
- Refuzul de a accepta problema: "Nu avem ce discuta. Eu nu văd nici o problemă aici."
- Încurajarea prin negarea existenţei problemei: "Nu fi nervos." "Nu te teme, va merge." "Vei fi bine."

În calitate de părinţi şi/sau de educatori, vom constata că avem o mare putere dar şi o mare responsabilitate oferită de... cuvânt. Ceea ce aude un copil despre sine din partea unui părinte sau a unui educator va determina un efect de predicţie care se autoîmplineşte. El va ajunge să fie ceea ce spun şi cred părinţii lui că este ("fără minte", "un mincinos", "un leneş" etc.). Deşi intenţiile părinţilor sunt bune (să prevină un eveniment negativ sau înrăutăţirea unei situaţii), prin mesajele lor ei pot determina efecte contrarii. Câteva exemple:
- "Şi ce dacă am spart geamul; oricum mama şi tata mi-au spus că nu sunt bun de nimic."
- "Eşti ca unchiul Ion." (care e la puşcărie)
- "Ai înnebunit sau ce ai?"
- "Ce leneş eşti."
- "Eşti un egoist."
- "Nu mă mai bate la cap!"
- "Eşti neîndemânatic."
- "Habar nu ai pe ce lume trăieşti."
- "Nu ţii cont de nimic."
- "Întârzii întotdeauna."
- "N-ai minte nici cât o ceapă degerată."
- "Dă-mi lucrul înapoi, obrăznicătură."
- "Eşti ca taică-tău! De ce nu eşti bun cu fratele tău mai mic?"
- "E foarte timidă, nu ştiu ce se va face mai târziu."
- "Nu prea îi merge mintea la şcoală, dar la prostii nu-l întrece nimeni!"
- "Mă înnebuneşti. Mă doare capul din cauza ta. Vrei să mor?"
- "Uite ce-i faci mamei tale."
- "Mai bine nu te năşteai."

Să ne imaginăm aceiaşi părinţi dar care cântăresc greutatea cuvintelor înainte de a le rosti. Ar putea spune:
- "Ştiu că eşti deştept şi că vei face faţă la matematică dacă te va ajuta cineva."
- "Corpul tău se reface repede după boală. Odihneşte-te puţin şi te vei face repede bine."
- "Ai foarte multă energie. Te rog las-o mai încet pentru că eu obosesc mai repede."
- "Ai fost foarte grijuliu cu copilaşii aceia. Chiar te-au plăcut."
- "Băiete, ai multă imaginaţie. Îmi place ce ai făcut."
- "Cânţi extraordinar. Ai o voce deosebită."
- "Îmi place cum ai făcut asta."
- "Te-ai comportat ca un copil mare."
- "Chiar dacă ai greşit, ai învăţat ceva din asta."
- "Tu eşti un copil bun, dar acum ai făcut ceva rău. Acum sunt supărat."
- "Am încredere că tu o să-ţi respecţi promisiunea."
- "Pentru că ai greşit trebuie să plăteşti. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc."
- "Faptul că ai minţit mă face să am îndoieli în legătură cu ce-mi spui tu, dar eu aş vrea să am încredere în tine."
- "Îţi cer ajutorul pentru că ştii să faci asta foarte bine."

Este evident că aceste expresii transformă comunicarea într-un excelent instrument pe care îl putem folosi în educarea copiilor, ajutându-i pe aceştia să se simtă iubiţi şi acceptaţi.

Cum altfel am putea încheia încercarea noastră de abordare a unei teme atât de vaste şi de generoase decât prin intermediul unei metafore. Anthony De Mello a reuşit să surprindă "greutatea" cuvântului într-o poveste simplă dar plină de tâlc:

Povestea vulturului

Un bărbat a găsit într-o zi un ou de vultur. L-a luat şi l-a pus în cuibul unei găini din ograda sa. Odată cu puii de găină a ieşit şi puiul de vultur, iar acesta a crescut împreună cu ei.

Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce făceau şi găinile de curte, scurmând pământul după viermi şi insecte, gândindu-se că şi el e găină... Într-o zi, văzând o pasăre pe cer, a început să dea din aripi şi chiar a reuşit să zboare câţiva metri în aer. Când au văzut aceasta, păsările din curte au început să râdă spunându-i că degeaba încearcă să imite zborul păsărilor... oricum nu va reuşi pentru că nu este altceva decât o găină... iar găinile nu zboară.

Anii au trecut si vulturul a îmbătrânit. Într-o zi a văzut o pasăre mare şi impunătoare deasupra lui, pe cer. Ea zbura cu măiestrie în bătaia vântului, dând cu forţă din aripile sale puternice şi aurii. Bătrânul vultur s-a uitat în sus cu teamă dar şi cu respect. "Cine e această pasăre?" a întrebat.

"Acesta e vulturul, regele păsărilor", au răspuns păsările de curte. "El aparţine cerului. Noi aparţinem pământului pentru că suntem găini". Astfel, vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta i s-a spus că este.

Comunicarea in familie- Consilier- Cristian Serban.


Care este teologia ta?

Powered By Blogger
Blogosfera Evanghelică